Tata-mare

Existenta bunicului capata zi de zi noi dimensiuni, aproape tragice. Viata i se restrangea dramatic, zgarcita si nemiloasa, deopotriva cu spatiul ce-si ingusta neguros orizontul. Abia ajungea, cu rasuflarea prelunga intre pasii tarsiiti, la busteanul culcat langa gardul lui Lixandru Gargaz. Pe trunchiul acela de dud, frant de vantul campiei, cativa mosnegi se adunau sa-si povesteasca amintirile si sa-si tina de urat

Cand l-au "lasat" picioarele, tata-mare s-a necajit fara masura, primitiv si brutal, de parca-si pierduse mintile. S-a incruntat cu turbare la Dumnezeu, cu falcile scrasnind a ura vanata, si l-a suduit cum i-a venit la gura. Ba de Mama-Sa, ba de dumicati, paine, capistere, anafura, masa si cate si mai cate aveau atingere cu divinitatea. Asa a inteles el atunci, in clipa aceea de nebunie profund omeneasca, sa se razbune pe Creator. Ma-marea, femeie cu obisnuinta lucrurilor bisericesti, s-a pitit intr-un colt de ogeac, prefacandu-se ca scutura cosul cuptorului, si se inchina strans, pe furis. Se ruga si implora indurare si iertaciune pentru omul ce-i fusese harazit si pe care-l slujea cu credinta, ca orice taranca din Oltenia. "Da’ mai taci ma, Florache, tie chiar nu ti-e frica de Dumnezeu?", a cutezat ea sa-l infrunte, speriata de tonul blasfemator. "Ia mai taca-ti fleanca aia, Dumnezeii tai de muiere proasta, c-acu te iau si pe tine! Ce te bagi tu intre mine si El?", i-a retezat-o scurt tata-mare si, deodata, peste ocarile inghimpate s-a asternut o liniste grea, tepoasa. Insa nu i-a raspuns daca se teme de ala de Sus ori nu, caruia ii ceruse socoteala cu atata vehementa si impietate. Nu, nici vorba. S-a prelins doborat si rusinat in obor, tarand in urma un arac ce-i servea drept baston, si-acolo, in usa patulului, s-a apucat sa curete stiuleti de porumb si sa azvarle boabe orataniilor rasfirate prin sopru. Munca asta marunta, de infirm, parea sa-l imbuneze, sa-l impace orisicat cu reumatismul ce-i macina oasele. (Platea acum pentru tineretea irosita in baltile de pe malul Dunarii, la taiat de papura si tipirig, in apa rece ca gheata.) Dar nu era adevarat, ma inselasem. Tata-mare se simtea inutil si stingher stand pe batatura, laolalta cu muierile, si cata dusmanos spre cer, mormaind cuvinte numai de el deslusite.

Diminetile erau nesuferit de triste si impovaratoare. Il zaream petrecand cu privirea incetosata fiecare car sau caruta coborata in vale, inspre campurile ce-asteptau sa fie destelenite, si injura din nou, cu obida inmultita. "Am ajuns sa-mi pierd vremea la vatra, ca babele oloage, arz-o focu’ de soarta!", il auzeam deseori certandu-se cu umbra barbatului falnic de altadata. In sudalma aspra si bolovanoasa tata-mare isi strangea intreaga indaratnicie, ca strigat de rezistenta si nesupunere in fata destinului crud si neconvenabil. Poate ii lipsea intelepciunea, ori poate firea lui sloboda si aprinsa il impiedica sa se resemneze, sa-si cantareasca senin neputinta. Caci ce altceva e intelepciunea daca nu resemnare? O stare de oboseala generala, de slabire a curajului si-a energiei, de zdruncinare a entuziasmului. Incepi sa traiesti din calcule, uneori meschine, din abdicari felurite si inevitabile, din mici sau uriase lasitati, si te amagesti trufas ca esti… intelept! Intelepciunea, ca justificare nevrednica pentru multele si dezagreabilele renuntari, e scuza amurgitilor in varsta, ingenuncheata de responsabilitati familiale, corvezi sociale si prejudecati colbuite; e forma violenta de conservare a instinctului incoltit de iminenta degradarii. Si de aceea compromisul devine ingredientul indispensabil al intelepciunii, iar toleranta arta de a-i suporta alaturi pe cei care, deunazi, nu i-ai fi ingaduit nicicum in preajma.

Existenta bunicului capata zi de zi noi dimensiuni, aproape tragice. Viata i se restrangea dramatic, zgarcita si nemiloasa, deopotriva cu spatiul ce-si ingusta neguros orizontul. Abia ajungea, cu rasuflarea prelunga intre pasii tarsiiti, la busteanul culcat langa gardul lui Lixandru Gargaz. Pe trunchiul acela de dud, frant de vantul campiei, cativa mosnegi se adunau sa-si povesteasca amintirile si sa-si tina de urat. "Tu al cui esti ma, puta?", se semeteau ei la vreun copil nimerit pe ulita, in atmosfera aceea de nemiscare, de vesnicie scapatata. "Sunt baiatul lua Petre Chirtoc", isi inghitea fastaceala pustiul luat la zor, iar batranii se cazneau sa-si aminteasca de neamul Chirtocilor si, pana la chindie, orele curgeau usor, netulburate. Memoria li se imputinase, la fel si trupurile, si din barbatii aprigi de odinioara, care luptasera pe front, ramasesera biete cioturi ratacite printre viii istoviti de grijile supravietuirii. Erau si ei, asemenea busteanului, niste obiecte de prisos, de care toti se descotoroseau pe masura ce decrepitudinea le sporea nevolnicia.

Curand, semnele acelea de mirare, rasarite din coaja putrezita a busteanului incremenit, au disparut si tata-mare s-a posomorat pe muteste, cu lacrimile uscate pe miristea intinsa sub ochii albiciosi si aposi. Incurcat in propria-i singuratate, beteaga si ireversibila, s-a mai avantat doar la poarta, unde il astepta un scaun subred, dar nimeni altcineva. Murisera cei de-o seama cu el, plecasera mai inainte dincolo, sa-i pregateasca si lui drumul ultim. Iar tata-mare n-a catadicsit sa-i refuze si, in plina iarna, departe de mine, s-a grabit, zbatandu-se sa-i prinda dindarat cu picioarele alea bolnave si umflate.