Sâmbătă seara stăteam pe o terasă uriaşă, cu geamuri mari, prin care se vedea peisajul de afară, dar se şi reflectau imaginile de pe terasă, ca nişte umbre, aşa încât fiecare persoană sau obiect se vedeau în dublu exemplar. Ana, o fetiţă de 3 ani, pe care o ţineam pe genunchi, a strigat dintr-o dată cu uimire, arătând spre geam şi însoţind uimirea cu un râs frumos de copil; "Uite, eu şi cu tine"! "Da, eu şi cu tine", am confirmat, dar fetiţa nu s-a oprit aici. "Uite şi doi taţi", a spus ea, arătând cu degetul spre tatăl său, a cărui imagine se mişca în oglindă, imitând fiecare gest al tatălui original. "Uite şi două bone", a spus iarăşi fetiţa, care se amuza continuu, privind dublurile fiecărei fiinţe şi ale fiecărui obiect în geamurile mari ale terasei. Bona strânsese câteva farfurii de pe masă, apoi dispăruse în bucătărie. "Unde au dispărut bonele?", întrebase fetiţa nedumerită, dar amuzată, în acelaşi timp! Iniţial am crezut că fetiţa se distra, urmărind imaginile din oglindă, dar seara, când am însoţit-o în camera ei pentru un mic joc de seară (Ana are o soră geamănă, Maria, care n-a manifestat însă nici un interes pentru jocul cu imagini, nici n-a dat vreun semn că le-a observat), fetiţa m-a întrebat cât se poate se serios; "Când vin şi Ionii să ne jucăm?" Ea a repetat întrebarea de mai multe ori, exprimând pluralul pentru fiecare persoană prezentă pe terasă. Mama ei era "mamele", bona era "bonele", Ion era "Ionii", Adrian era "Adrianii". Fetiţa credea cu sinceritate că fiecare dintre oameni era dublu, iar acum îşi exprima credinţa aceasta, chemând omul şi imaginea sa, în acelaşi timp, să se joace cu ea.
M-a fascinat această metaforă a legii reflexiei (o lege spirituală a existenţei), atât de serios exprimată în credinţa unui copil. Frumuseţea acestei experienţe mi-a amintit de "destinul de copil" al fiinţei umane, care – la fel ca şi micuţa Ana – îşi vede imaginile reflectate în marea oglindă a lumii, dar rămâne inconştientă de faptul că sursa imaginilor este ea însăşi. Dacă puneţi un căţeluş în faţa oglinzii, va lătra la imagine, de parcă cel din oglindă ar fi altul. Un bebeluş îl bate sau îl mângâie pe cel din oglindă, ca şi cum acela ar fi altul. Un papagal crede că are un tovarăş atunci când se vede în oglindă. Noi suntem asemeni acestor fiinţe micuţe, cărora le atribuim mai puţină gândire, imaginaţie, cunoaştere, înţelegere şi înţelepciune. La fel de inconştienţi în faţa fenomenului de tip "oglindă", care ne însoţeşte continuu în experienţa vieţii. Marii înţelepţi şi iniţiaţi ai lumii ne spun, însă, că Spiritul este "Realitatea", iar ceea ce vedem noi în toate formele, în toate expresiile, în toată manifestarea nu-i altceva decât apariţia în oglindă, imaginea reflectată sau lumea Iluziei. Pentru că nu suntem conştienţi de oglindă, nu ştim că apariţiile din jurul nostru sunt doar imaginile minţii. Este drept că-i mai greu să priveşti în oglinda lumii propria reflexie, dar – poate – tocmai pentru asta avem gândire, imaginaţie, creativitate sau inteligenţă; să ne recunoaştem pe noi înşine în oamenii care ne înconjoară şi-n toate experienţele pe care le trăim.
Inocenţa fiinţei umane ar putea fi la fel de frumoasă şi de reală ca inocenţa fetiţei, care aştepta ca oamenii să se joace cu ea în dublu exemplar. Tot ce-i bun sau rău, frumos sau urât, clar sau neclar, suferinţă sau iubire, virtute sau ticăloşie în experienţa vieţii de zi cu zi, oamenii pe care-i iubim sau cei pe care-i detestăm ar putea fi imaginile minţii noastre. Când ne supărăm pe altul, ne-am putea supăra pe noi înşine. Când schimbăm ceva în noi, ar putea apărea în oglinda lumii acea imagine care ne reflectă schimbarea. Când iubim, oglinda lumii ne poate arăta iubirea noastră şi când suntem trişti, se poate să vedem în altul propria tristeţe. Lumea ne reflectă, dar – ca şi fetiţa – noi vedem că omul şi imaginea lui sunt "doi". Nu suntem conştienţi de noi înşine atâta vreme cât nu suntem conştienţi de faptul că tot ce apare în manifestare este imaginea noastră. Rămânem inocenţi şi inconştienţi de "Realitate", de Sinele nostru, rămânem copii în faţa lui Dumnezeu, atâta vreme cât îi vedem pe alţii altceva decât o imagine a noastră. Ştiinţa iniţiatică ne invită la căutarea în sine a cauzelor tuturor problemelor ce ne apar în viaţă. În trăirile interioare se înfrumuseţează tot ce-i urât, se face bun ceea ce în lume (în oglindă) pare rău. În gândurile noastre se desenează vise strălucitoare sau vise întunecate, pe care oglinda lumii ni le arată apoi sub forma fiinţelor, a evenimentelor, a întregului film numit "viaţa noastră". Existenţa-i în dublu exemplar atunci când o vede un copil. Dacă noi o vedem precum copiii, suntem la fel de copii şi la fel de inconştienţi de propria noastră inocenţă.