x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Taţii, bonele şi Ionii

Taţii, bonele şi Ionii

de Maria Timuc    |    23 Ian 2011   •   20:00

Sâmbătă seara stăteam pe o terasă uria­şă, cu geamuri mari, prin care se ve­dea peisajul de afară, dar se şi re­flectau imaginile de pe terasă, ca nişte umbre, aşa încât fiecare persoană sau obiect se vedeau în dublu exemplar. Ana, o fetiţă de 3 ani, pe care o ţi­neam pe genunchi, a strigat dintr-o da­tă cu uimire, arătând spre geam şi în­soţind uimirea cu un râs frumos de co­pil; "Uite, eu şi cu tine"! "Da, eu şi cu tine", am confirmat, dar fetiţa nu s-a oprit aici. "Uite şi doi taţi", a spus ea, arătând cu degetul spre tatăl său, a cărui imagine se mişca în oglindă, imi­tând fiecare gest al tatălui original. "Uite şi două bone", a spus iarăşi fe­ti­ţa, care se amuza continuu, privind du­blurile fiecărei fiinţe şi ale fiecărui obiect în geamurile mari ale terasei. Bo­na strânsese câteva farfurii de pe ma­să, apoi dispăruse în bucătărie. "Unde au dispărut bonele?", întreba­se fetiţa nedumerită, dar amuzată, în acelaşi timp! Iniţial am crezut că fetiţa se distra, urmărind imaginile din oglindă, dar seara, când am însoţit-o în camera ei pentru un mic joc de sea­ră (Ana are o soră geamănă, Ma­ria, care n-a manifestat însă nici un in­teres pentru jocul cu imagini, nici n-a dat vreun semn că le-a observat), fe­tiţa m-a întrebat cât se poate se se­rios; "Când vin şi Ionii să ne jucăm?" Ea a repetat întrebarea de mai multe ori, exprimând pluralul pentru fiecare persoană prezentă pe terasă. Mama ei era "mamele", bona era "bonele", Ion era "Ionii", Adrian era "Adria­nii". Fetiţa credea cu sinceritate că fie­care dintre oameni era dublu, iar acum îşi exprima credinţa aceasta, chemând omul şi imaginea sa, în acelaşi timp, să se joace cu ea.

M-a fascinat această metaforă a le­gii reflexiei (o lege spirituală a exis­ten­ţei), atât de serios exprimată în credinţa unui copil. Frumuseţea acestei experienţe mi-a amintit de "desti­nul de copil" al fiinţei umane, care – la fel ca şi micuţa Ana – îşi vede imagi­ni­le reflectate în marea oglindă a lumii, dar rămâne inconştientă de faptul că sursa imaginilor este ea însăşi. Dacă puneţi un căţeluş în faţa oglinzii, va lătra la imagine, de parcă cel din oglindă ar fi altul. Un bebeluş îl bate sau îl mângâie pe cel din oglin­dă, ca şi cum acela ar fi altul. Un papagal crede că are un tovarăş atunci când se vede în oglindă. Noi suntem ase­meni acestor fiinţe micuţe, cărora le atribuim mai puţină gândire, imagi­na­ţie, cunoaştere, înţelegere şi în­ţe­lep­ciune. La fel de inconştienţi în faţa fe­nomenului de tip "oglindă", care ne însoţeşte continuu în experienţa vieţii. Marii înţelepţi şi iniţiaţi ai lumii ne spun, însă, că Spiritul este "Reali­tatea", iar ceea ce vedem noi în toate formele, în toate expresiile, în toată manifestarea nu-i altceva decât apa­ri­ţia în oglindă, imaginea reflectată sau lumea Iluziei. Pentru că nu suntem conştienţi de oglindă, nu ştim că apariţiile din jurul nostru sunt doar imaginile minţii. Este drept că-i mai greu să priveşti în oglinda lumii propria reflexie, dar – poate – tocmai pen­tru asta avem gândire, imaginaţie, creativitate sau inteligenţă; să ne re­cu­noaştem pe noi înşine în oamenii ca­re ne înconjoară şi-n toate expe­rien­ţele pe care le trăim.

Inocenţa fiinţei umane ar putea fi la fel de frumoasă şi de reală ca ino­cen­ţa fetiţei, care aştepta ca oamenii să se joace cu ea în dublu exemplar. Tot ce-i bun sau rău, frumos sau urât, clar sau neclar, suferinţă sau iubire, virtute sau ticăloşie în experienţa vie­ţii de zi cu zi, oamenii pe care-i iubim sau cei pe care-i detestăm ar putea fi imaginile minţii noastre. Când ne supărăm pe altul, ne-am putea supăra pe noi înşine. Când schimbăm ceva în noi, ar putea apărea în oglinda lu­mii acea imagine care ne reflectă schim­barea. Când iubim, oglinda lumii ne poate arăta iubirea noastră şi când suntem trişti, se poate să ve­dem în altul propria tristeţe. Lumea ne reflectă, dar – ca şi fetiţa – noi ve­dem că omul şi imaginea lui sunt "doi". Nu suntem conştienţi de noi în­şine atâta vreme cât nu suntem con­ştienţi de faptul că tot ce apare în ma­ni­festare este imaginea noastră. Ră­mâ­nem inocenţi şi inconştienţi de "Realitate", de Sinele nostru, ră­mâ­nem copii în faţa lui Dumnezeu, atâta vreme cât îi vedem pe alţii altceva decât o imagine a noastră. Ştiinţa ini­ţia­tică ne invită la căutarea în sine a cau­zelor tuturor problemelor ce ne apar în viaţă. În trăirile interioare se în­frumuseţează tot ce-i urât, se face bun ceea ce în lume (în oglindă) pare rău. În gândurile noastre se desenează vise strălucitoare sau vise în­tu­necate, pe care oglinda lumii ni le arată apoi sub forma fiinţelor, a evenimentelor, a întregului film numit "via­ţa noastră". Existenţa-i în dublu exem­plar atunci când o vede un copil. Da­că noi o vedem precum copiii, suntem la fel de copii şi la fel de in­conş­tienţi de propria noastră inocenţă.

×