x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Toamnă în Elveţia

0
Autor: Marian Nazat 04 Oct 2013 - 14:29
■ Adrian Ursea nu a fost un fotbalist mare. Omul cu acelaşi nume, însă, l-a depăşit cu mult pe jucătorul plecat din România să-şi câştige celebritatea în Elveţia. L-au ajutat o educaţie solidă şi un bun simţ care dezarmează şi pansează deopotrivă. O cuminţenie seducătoare. Tocmai de aceea s-a adaptat lesne în ţara Cantoanelor. Azi, zvârluga din atacul de ieri al “Petrolului” este şeful centrului de copii şi juniori din Neuchâtel, după ce şi-a încercat norocul ca antrenor prin prima divizie helvetă. Are pe mână o sută şi ceva de puştani şi îi învaţă, înainte de orice, cum să crească oameni. Fiindcă nu toţi vor ajunge  fotbalişti, se ştie, câţiva numai. Îmi arată proiectul naţional de pregătire a sectorului juvenil până în 2020, adică în viitorii... 7 ani. Aşa îmi explic performanţa unei naţii de vreo opt milioane de locuitori de a participa constant la marile competiţii continentale şi mondiale. Totul este planificat cu meticulozitate, nimic nu este lăsat la voia hazardului. Adrian Ursea vorbeşte cu pasiune despre meseria lui şi zău c-ar veni la Bucureşti, dacă şi ai noştri ar măsura pe termen lung. Ce să cauţi într-un loc fără proiecte? îi retez dintr-odată elanul. Chiar, ce să caute în România prodancelor şi memeluşelor, a fundăturii? Aici, în noua lui patrie, este înconjurat de prieteni, inşi realizaţi în felurite profesii, unul inginer renumit la Cern, laboratorul ăla care îşi tot propune să recreeze lumea. Este reconfortant  să-l vezi alături de noii compatrioţi, să-i ghiceşti în fiecare gest liniştea  sufletească, împlinirea. Se mai  întâmplă, iată, ca fotbalul să  nu strice omul, ci să-l înalţe.

■ Stadionul “Maladière” este în buricul oraşului, într-o cutie de beton şi sticlă. Un paralelipiped cu mall la caturile dintâi. La etajul 3 dai de arena cu cincisprezece mii de scaune. Nici nu-ţi trece prin minte că în clădirea asta ingenios construită este un stadion de fotbal. Păşesc cu emoţie pe terenul sintetic, laolaltă cu ploieştenii sosiţi să-i batem pe elveţienii lui... Ursea şi Leahu. Ne aranjăm în linie, precum fotbaliştii, şi salutăm  spectatorii, zece la număr. Unul dintre ei desface o pancartă pe care scrie “Roşia Montană”. Brusc, mă crispez, dac-o fi “eco-anarhist”, d-ăla deconspirat mintenaş de serviciile secrete? Da' nu e, tipu-i din Republica Ploieşti, patria băşcăliei. Râdem cu poftă, românul nu şi-a pierdut umorul şi  mă rog să nu şi-l piardă vreodată. Arbitrul fluieră începutul meciului. Gazdele sunt mai omogene şi au o medie de vârstă sub a noastră. Avem posesie superioară, pasăm frumos dintr-o parte în alta, dar primul gol îl marchează ei. Egalăm meritat, pauze de hidratare şi răsuflare. A doua repriză cedăm fizic şi încasăm un 4-2 muncit. La sfârşit, ne lingem rănile pe halbele cu bere. Banchetul oferit de amfitrioni  ne face să ne închipuim că în Europa Unită încăpem şi noi, că stăpânii bruxellezi  nu ne-au izgonit încă. La naiba cu Schengen, m-am săturat de sclifoselile şi perfidiile apusenilor! Ciudat cum o minge ne-a adunat în Neuchâtel, la amurg de septembrie, după ce, prin 2006, ne înfruntaserăm la Geneva. Ceea ce distruge politica, repară, aşadar, sportul. Ca şi cultura, de altfel.

■ Mergem acasă la Gilbert Facchinetti, faimosul patron al formaţiei Neuchâtel “Xamax”. Urcăm o colină înveştmântată în viţă de vie, printre vilişoare cochete, admirând panorama oraşului patriarhal de lângă lac. La capătul drumului ne aşteaptă un bărbat septuagenar, micuţ şi adus de spate. Privirea i-a rămas tânără, ochii nu şi-au spălăcit lucirea. Suntem invitaţi în aripa ridicată special pentru fotbaliştii lui de odinioară. Le amenajase camere şi sală de şedinţă, unde pregăteau disputele importante. Consoarta sa le gătea dulciurile şi aşa, ca-n-tr-o mare familie, au izbutit prin anii '80 să obţină rezultate remarcabile în cupele europene. Pe pereţi, pe mese, oriîncotro te uiţi, zăreşti fotografii, fanioane, amintiri cu crampoane. Dumnezeule, omul acesta şi-a dăruit întreaga viaţă fotbalului, şi nu oricum. Iar viaţa sa e strânsă în arhiva din care mă înfrupt cu  tulburare copilăroasă. Cum de l-aţi convins pe marele Uli Stielike să se transfere la “Xamax” ? îl întreb curios. “Am jucat demult la Biel, în aceeaşi echipă cu Jupp Derwall şi când visam să cuceresc trofee, l-am căutat să-mi recomande un fotbalist cu carismă şi personalitate, îşi începe destăinuirea bătrânul. Uli e singurul, mi-a răspuns neamţul. Am călătorit la Madrid, am negociat cu vedeta  germanilor, i-am  propus un contract de patru ani şi gata, Santiago Bernabeu s-a recunoscut învins. Contractul, o simplă strângere de mână, nicio hârtie”. Monsieur Facchinetti nu exagerează deloc, e de notorietate că înţelegerile sale cu fotbaliştii nu aveau nevoie să fie iscălite pe celuloză. În urmă cu circa treizeci de ani, mă  aflam în Regie, la meciul de pomină dintre “Sportul Studenţesc” şi “Xamax2, 4-4, cu un Hagi imens şi un Stielike exasperat de talentul debordant al decarului bucureştean. Aţi vrut să-l luaţi pe “Maradona din Carpaţi”, după acea partidă? îl iscodesc din nou. “Da, şi eram foarte aproape, dar s-a opus tatăl lui. Pare-mi-se că în anii următori Hagi a şi zburat la Real, eram prea mici pentru el !” oftează nostalgic elveţianul.
 La final, vizităm crama, o încântare, şi degustăm vinuri alese. În schimb, omul care a  păstorit în cariera-i prodigioasă 120 de internaţionali de aiurea, primeşte tricoul şi eşarfa galben-albastre şi devine “lup galben”. Îl simt clătinându-se pe dinlăuntru şi parcă nu de daruri are nevoie, ci de tinereţea fugită pe nesimţite. Două decenii mai puţin în etate i-ar trebui, nu cadouri şi depănări de poveşti. Ne însoţeşte cu pasul greoi şi cu ochii încetoşaţi. Prezenţa noastră l-a răscolit într-atât încât să-şi dezgroape amintirile luminoase. Înainte de a muri, unii oameni se transformă în  legende. Gilbert Facchinetti este o astfel de legendă a fotbalului european.

■ Deunăzi, clubul din Neuchâtel fusese vârât în buzunarul cecenilor. Tranzacţia s-a realizat pe un milion şi ceva de Euro, deşi cumpărătorul primise de la ai lui douăsprezece milioane. Proprietarul ex-sovietic a cărat cu el în Vest şi apucăturile din Est, sponsorii au fugit, presa l-a tocat sistematic, iar autorităţile l-au încolţit straşnic. Stadionul părea o cazemată, cu steagul Ceceniei în mijloc, cu lacăte mari pe poartă şi haidamaci înarmaţi la intrare. În cele din urmă, elveţienii şi-au recăpătat echipa, falimentată şi ucisă de ambiţiile straniului personaj. Acum, “Xamax” se zbate prin liga a patra, dezonorată şi umilită, însă mă îndoiesc că occidentalii vor învăţa ceva din trista păţanie cu cecenii. Banii nu au niciunde miros, mai ales în Elveţia trăitoare de secole din dobânzile suspecte.

■ Neuchâtel e un orăşel  cam cât Turnu Măgurele,  dar alte asemănări  nu mai îndrăznesc.  Coboară domol de pe deal şi se întinde, ordonat şi nespectaculos, pe malul lacului. Case îngrijite şi spoite în culori moi, spaţii verzi generoase, localnici afabili şi egali în tot ce întreprind. Urbea îşi sărbătoreşte actul de naştere şi vinul abia pornit în fierbere. Spre seară, în ultima vineri din lună, amatorii de distracţie şi dezmăţ năvalesc pe străzi. Se estimează 200.000 de vizitatori, şi, în noapte, cred că s-au îmbulzit deja la ospăţul pantagruelic. Te strecori anevoie prin mulţimea dezinhibată şi lacomă de orgie. La fiecare colţ e un chioşc, o terasă, un cort cu te miri ce. Fumul a învăluit burgul, ai senzaţia că se petrece un incendiu uriaş. Adolescenţi şi vârstnici beau cot la cot, cu disperare şi lipsă de măsură, e o dezgustătoare beţie colectivă, programată riguros de oficialităţile locale. Curând, apar ambulanţele, iar cetele de turmentaţi sunt maturate de pe caldarâm şi duse la spital. Barbarii au trecut  zidurile de apărare ale cetăţii şi au cucerit-o în  aburi de alcool. Omul gloată  este respingător oriunde, îndeosebi în stare de inconştienţă bahică. Fete şi băieţi ieşiţi din copilărie trag pe gât şi pe nas, răcnesc şi calcă împleticit, oraşul seamănă cu un grajd, murdar şi decadent. Capitalismul a născocit fel de fel de pretexte pentru ca sărmanii  plătitori de taxe şi impozite să-şi imagineze că sunt liberi şi atunci li se permite totul. Cu un pumn de mărunţiş, calicimea se drogrează cu minciuni şi iluzii. Rătăciţii cu mintea ţopăie şi zbiară aşijderea triburilor de sălbatici, tatuaţi şi agăţaţi în cercei. Părinţii chefuie dimpreună cu odraslele, chercheliţi şi eliberaţi de ruşine. Societatea de consum este pe punctul de a-şi desăvârşi opera degradantă: decăderea omului la statutul de nevertebrată veselă.

■ Oraşul s-a metamorfozat în bâlci, iar bâlciul este pretutindeni aidoma. Tiribombe, maşinuţe, căluşei, trenuleţ electric, tir cu puşti şi alea  altele. Un  bâlci în care nu zăreşti  oameni, ci guri, maţe, stomacuri, anusuri şi depravare. Omul digestie, ce privelişte... indigestă !

■ S-a limpezit cerul la Lucerna, iar soarele s-a cuibărit în glastrele cu muşcate atârnate pe podul de lemn. Turiştii au umplut terasele, îmboldiţi de aleanul verii reîntoarse pe grabă. Hoinăresc între cele două catedrale şi mă îngân cu frunzele ce-şi dansează agonia ruginie. Mă holbez la clădirile care mai de care, cu ziduri pictate şi împodobite cu flori. Îmi împrospătez firea melancolică şi visez la depărtări neumblate. Tânjesc la paradisul pe care mă iluzionez că l-am atins şi mă cercetez în oglinda râului, nici mai rău şi nici  mai bun decât sunt în realitate. Mulţumesc Domnului că nu m-a înscris în  inventarul de cruci şi că mă poartă prin Lucerna, perla Elveţiei.

■ Ce paradox, totuşi, minunăţiile întâlnite la fiecare pas cantonal sunt şi creaţia barbarilor din  nopţile de desfrâu ale Neuchâtel-ului. Cum s-or împăca unii cu alţii în aceeaşi teacă de carne? mă mir degeaba în avionul ce mă aduce la Bucureşti.


Serviciul de email marketing furnizat de