Toate drumurile duc la Bruxelles

Sloganurile politice ale acestui partid îndeamnă la antieuropenism, la intoleranţă faţă de imigranţi, la secesiunea nordului Italiei. Ar fi trebuit să anticipăm ce ne aşteaptă o dată cu venirea la putere a acestei formaţiuni şi numirea ca miniştri a figurilor ei principale, Umberto Bossi şi Roberto Maroni.

Cunoscuta instabilitate politică din Italia, unde au existat peste 60 de guverne în 50 de ani, l-a determinat pe Berlusconi să apeleze la şmecherii populiste şi de imagine. Asta, în paralel cu abuzuri de neimaginat pentru o democraţie europeană. Primul scandal a fost generat de o imunitate în faţa legii pe care Don Silvio şi-a votat-o cu propriul partid în Parlamentul Italiei. Nenumăratele sale probleme legate de corupţie, evaziune fiscală şi altele au fost rezolvate instantaneu. Şi-a votat singur propria imunitate. Astfel, procurorii italieni atât de incomozi au fost puşi cu botul pe labe. Numai o putere abuzivă ar fi putut lua o astfel de măsură ce n-are nici o legătură cu democraţia. Între două implanturi de păr şi un album de canzonette, Don Silvio a făcut-o fără greaţă. Apoi l-a numit ca ministru de Interne pe Roberto Maroni, un politician condamnat pentru ultraj, după o bătaie cu Poliţia. Buun!

Pentru că ştia din experienţele anterioare că mass-media şi adversarii politici l-ar putea îngenunchea, Berlusconi şi Bossi au scos din sertarul cu soluţii diversioniste problema imigranţilor. Au distras astfel atenţia de la gravele probleme penale pe care le are primul-ministru, de la incapacitatea instituţională de prevenire a infracţionalităţii şi a derapajelor sociale. Potrivit estimărilor ISTAT, 625.278 de rezidenţi români se află în Italia. Peste 1.000.000 sunt însă, conform Caritas/Migrantes. Urmează albanezii – 402.000 şi marocanii – 366.000. Acelaşi ISTAT spune că românii contribuie cu 1,2% din PIB la economia Italiei. PIB-ul lor este de 1.400 de miliarde de euro. Deci, aproape 16 miliarde de euro sunt produse de români.

Infracţionalitatea are cifre mai seci: 800 de expulzaţi în 2008, 2.850 de deţinuţi români, în prezent, în puşcăriile din Italia. Cam 0,4% din românii din Italia sunt deci acuzaţi de infracţiuni, mai mult sau mai puţin grave. Nu vreau să-i apăr pe infractori. Ei nu au naţionalitate. Să zacă în puşcăriile Europei până când le vine mintea la cap. Însă isteria împotriva românilor are raţiuni de politică internă evidente în Italia. PDL şi Lega Nord îşi umflă capitalul electoral aruncând întreaga vină pe imigranţii români, amestecând voit infractorii cu oamenii cinstiţi. Chestiunea cere măsuri ferme de ordine publică şi acţiuni sociale de integrare a celor toleraţi să muncească la negru. Nu armată scoasă pe străzi, gărzi patriotice, articole şi atitudini comandate în presa privată controlată în proporţie de 52% de Silvio Berlusconi, ca acţionar majoritar. Şi cea de stat, controlată ca prim-ministru...

România nu are, din păcate, prea multe şanse de a schimba o realitate nefericită. La Roma guvernează un mascalzone cu aere de fante septuagenar, având un trecut fiscal bulversant. Împreună cu un extremist faimos pentru crizele sale nervoase din timpul mitingurilor electorale, care i-au adus, printre altele, şi o semipareză căpătată de atâta paroxism. E cea mai proastă combinaţie posibilă pentru noi. N-avem un partener european de discuţie în Italia. Nici o măsură de-a noastră, oricât de eficientă ar fi ea, nu poate duce la o îmbunătăţire. Berlusconi este în al nouălea cer cu popularitatea de peste 65% pe care i-a adus-o scoaterea armatei pe străzi şi retorica de tip fascist a colaboratorilor săi. Poliţia şi carabinierii au fost depăşiţi în competenţa lor de asigurare a ordinii publice. Eforturile lor sunt haotice, prost conduse de un ministru incapabil.

Pe lângă sprijin armat, au nevoie şi de faimoasele “ronde dei cittadini”, un fel de gărzi patriotice la care apela şi Nicolae Ceauşescu în numeroasele lui crize de inteligenţă.

Acestea fiind datele, mi-e foarte greu să cred că vom putea să temperăm măsurile de tip fascist ale acestei administraţii italiene. Cred că după competenta lămurire a lucrurilor în Italia din partea ministrului nostru de Externe, Cristian Diaconescu, toate drumurile nu mai duc la Roma. Ele duc, în mod obligatoriu, la Bruxelles. Acolo trebuie să subliniem partenerilor europeni derapajele grave din Peninsulă. Şi să cerem un comportament european şi civilizat al Guvernului italian, ca membru UE. Egal cu noi.