Tocmai când era să te strig, Tatiana

Pentru ea, viaţa n-a fost şi nici nu este chiar un noian de bucurii, da’ un câmp cu flori de maci tot e! A zâmbit de la început mai rar decât poate că şi-ar fi dorit, dar când vorbeai cu ea, dacă erai atent, vedeai lumina în ochii ei ca o văpaie!

Am cunoscut-o acum mai bine de 25 de ani, pe atunci când era o puştoaică şi cânta aproape orice, şi cânta foarte bine, doar că o nuanţă de acord minor era în vocea ei. O atrăgeau cântecele triste, care în gura ei sunau extraordi­nar. Despre acea fatalitate asumată era vorba în legătură cu vocea ei, şi încă mai es­te! Nu demult, acum câteva luni în urmă, când vorbeam stând foarte aproape de ea, undeva într-o cabină de artişti, înainte de un spectacol, mi-a spus privind în jos... "mie viaţa mi-a dat de dus mai multe tristeţi decât bucurii, dar dacă Dum­nezeu vrea aşa, atunci aşa să fie... poate are şi pentru mine un plan, poate nu mă prind eu, dar ştie El ce face!"... apoi şi-a ridicat privirea şi m-a privit adânc în ochi, a zâmbit, zâmbetul ei atât de rar pe faţa tristă, atât de expresivă, şi totuşi  atât de luminoasă, atât de luminoasă! Despre ea, despre muzica ei, odată, o ziaristă a scris că ar fi una depresivă! Am înţeles perfect ce a simţit când a citit, pentru că şi despre mine s-a scris şi încă se scrie uneori în acest mod, dar numai de oameni care n-au timp să stea la un concert până la sfârşit, care înţeleg mai puţin din cântec, sau care poate nici nu vin în sală, scriu aşa, să fie ceva scris!
C
a şi când muzica ar tre­bui să fie numai veselie, distracţie, ritm alert şi o veşnică invitaţie la dans. Să nu cre­deţi că Tatiana nu s-a şi bucurat de viaţă, nu s-a şi jucat, nu s-a şi distrat! Le-a făcut pe toate ca orice om, dar dintr-o dată a început să piardă câte ceva, ba o fiinţă dragă, ba un vis pe care ea l-a crezut prea îndrăzneţ, ba o altă fiinţă dragă... Într-o zi a aflat că e bolnavă, şi la început n-a crezut, apoi a început să se obişnuiască cu gândul! Des­pre boala ei n-a vorbit niciodată, pentru că nu credea în ea, boala asta îi lua din timp şi ea ştia că are multe de făcut. Acum trei ani şi jumătate am primit de pe YouTube, de la cineva, un fragment din filmul "Cenaclul Flacăra". În acel fragment apă­reau în ralanti majoritatea ar­tiş­tilor preocupaţi mai mult de gândurile lor cele mai intime, cele mai dragi. Apă­rea acolo, într-o imagine de câteva secunde, şi Gabi a mea.

Din spate de undeva, se auzea o voce venită parcă din altă lume, foar­te potri­vită pentru acea secvenţă din film... "foaie verde spic de pâine/ dac-aş şti că mor ca mâine/ mi-aş face-o casă de piatră/ ca moartea să nu răzbată/ au, au, au, inimă, au/....". Voce ei, vocea Tatianei, atât de frumoasă, atât de profundă, atât de tulburătoare! N-a ştiut ce-i moda, n-au preocupat-o ultimele tendinţe în ma­te­rie de vestimentaţie, ca noi toţi din generaţia aceea... noi, care am dat naştere fără să ne dăm seama prea bine la modă... "pur şi simplu", cum spunea chiar Păunescu, poetul! Când apare pe scenă se face deodată linişte. Rareori cântă aşezată pe un scaun... scaunul folkistului, ea rămâne în picioare pe tot parcursul recitalului, în­chi­de ochii şi intră în starea ei, stare pe care nu-şi propune să o explice nimănui, nu-şi propune să vorbească niciodată despre ea... Tatiana cântă şi atât, ce urmează la fi­nal e treaba publicului. Să rămână fiecare cu ce a ascultat, cu ce a simţit, cu ce a vi­brat. Ea revine de fiecare dată pe scenă pentru că aşa vor spectatorii! Revine şi cântă atât cât vor oamenii! "Spune-mi, pădure cu frunza rară,/ Unde-i iubirea de astă vară/"... de unde ştiu eu vocea asta? Am vorbit acum câteva zile... mi-e atât de dor de ea! Când cânt "Antiprimăvara", un loc rămâne gol de ceva vreme la microfonul din dreapta... eu încă te aştept, Tatiana, poate chiar în vara asta... pentru că mi-ai promis!