Totul e bine!

Se spune ca viata curge in armonie si toate evenimentele ei au la baza principiul armoniei sau Legea Armoniei Universale. Exista o armonie tainica in natura, care regleaza toate miscarile; vantul fosneste sublim, topind arsita, ploaia racoreste si hraneste pamantul, raurile, muntii, pomii, stelele, toate lucrurile, desi par sa functioneze separat, raspund tacut si sublim unei forte universale, care le pune in legatura, dar si in armonie. Principiul armoniei isi gaseste un corespondent si in evenimentele vietii de zi cu zi, in psihologia umana, in relatiile pe care le avem sau in cele pe care nu le mai avem. Totul este patruns de acelasi misterios principiu al vietii, pe care noi il intelegem mai putin pentru ca felul in care el curge si se manifesta in experienta vietii nu se potriveste intotdeauna cu ceea ce ne dorim. Noi iesim din armonie cu miscarile firesti ale existentei pentru ca ne opunem evenimentelor nedorite si ne opunem tocmai pentru ca nu intelegem ca si evenimentele nedorite lucreaza pentru armonie si echilibru. Daca-i firesc sa suferim cand pierdem o fiinta draga, daca-i normal sa plangem la o inmormantare, daca-i firesc sa suferim cand ni se imbolnaveste o fiinta apropiata, nu-i la fel de normal sa ne simtim rau la o nunta si sa ne impiedicm de mici amanunte ale vietii, care n-au decat defectul de a fi asezate altfel decat am vrea noi sa fie. Suferinta umana are manifestari anormale, in momente si-n situatii anormale si acesta este un semnal al iesirii noastre din armonie. Noi ne suparam prea usor; noi am vrea sa asezam lumea intr-o cutie de carton, ea sa stea acolo, nemiscata, plistisitoare si banala, dar si de-ar sta lumea asa, mintea ar zice ca trebuia sa fie altfel! Pentru mintea noastra, orice ar fi, nu-i prea bine. Pentru mintea omeneasca, orice s-ar schimba, sigur trebuia sa fie altfel, sigur se putea mai bine si sigur mintea are noi si noi motive de suferinta. De fapt, taina este una singura; mintea alege sa sufere, mintea crede ca ceea ce curge in armonia naturala e – de fapt – dizarmonis. Dar dizarmonia este doar interioara; mintea nu accepta, nu intelege, nu vrea ceva ce se intampla. Mintea nu vrea sa se intample cum se intampla si nu atat in privinta lucrurilor mari, cu adevarat importante ale vietii, ci in privinta maruntisurilor.

Mintea striga ca-i prea cald daca-i cald, ca-i prea frig daca-i frig, ca ploua prea mult daca ploua, ca un lucru mare-i prea mic si unul mic trebuia sa fie mai mare. Un atasament de perfectiune se poate ascunde sub aceasta stridenta neacceptare mentala, pe care - constientizand-o – o putem elimina si, prin aceasta, devenim mai mult dispusi sa acceptam curgerea experientelor vietii si sensul lor, adesea de neinteles pentru mintea noastra. Decizia de a accepta evenimentele, situatiile de viata(macar pe cele mai obisnuite, caci exista si evenimente grele, grave, tulburatoare, cu adevarat creatoare de suferinta si greu de acceptat) poate fi vindecatoare pentru oameni. Vom putea fi mai linistiti, mai intelepti, mai conectati la intuitie si mai fericiti daca nu ne-am storace sufletele si creierele pentru fiecare maruntis; daca am lasa ploaia sa vina cand vine si vantul sa sufle cand sufla, daca am lasa copiii sa se joace cat sunt copii si sa fie adulti cand sunt adulti, daca le-am permite evenimentelor sa curga, pur si simplu, in ritmul lor, am observa ca exista o inteligenta a vietii, care lucreaza dincolo de mintea noastra, mai puternic si mai presus de orice intelegere, capabila sa ne dea tot ce avem nevoie cand vine vremea si cand noi nu ne mai opunem prin suferinta. Suferinta este alegerea de a nu accepta armonia vietii. Acceptarea este alegerea de a cunoaste ca existenta noastra depinde si de altceva decat de logica mintii; ea ne poate conecta la mersul armonios al existentei, in interiorul careia totul este necesar si totul, cat ar parea de straniu sau de rau, e...bine! Totul e bine!