Traian, din satul meu (1)

Gangania rautatii se culcuseste unde te astepti mai putin. Eram licean la Valenii de Munte si vacanta mi-o petreceam, fireste, acasa, la Sangeru. Ai mei n-aveau bani sa ma trimita in excursii – imi doream enorm sa vad marea, pe care n-o vazusem inca - si vacanta, mai ales cea de vara, lunga si insorita, ma gasea prin padurile care coborau pana-n casa bunicilor mei de mama sau colindand satul. S-a nimerit sa fiu, intr-o zi de august, pe la pranz, in gradina casei in care ma nascusem, a tatei. Acolo se nascuse bunicul Victor, acolo se nascuse tata Maximilian, acolo m-am nascut si eu, in aceeasi odaie cu pereti de paianta, joasa si primitoare. Fara moasa autorizata, fara protectie stiintifica a buricului, ocrotiti de Dumnezeu si de cate o babuta cu priceperi in prima infasare a loazei. Eram in gradina cu pruni si meri a casei, pustii atunci si acum, fiindca plozii mei cei mari au fost dezlegati de mici de legatura cu Sangeru, si admiram jocul tancilor care se scaldau in Cricov. Cricovul Sarat face o bucla, un cot, o zminteala oabla care-l scoate din drumul lui si da cu infricosatorele viituri in malul gradinii mele pe care se speteste sa-l surpe. Niste nuci batrani si niste salcami care indeasa radacini pana-n fundul pamantului tin malul, iar raul nu izbuteste, dupa revarsarile mari, decat sa sape o baracina care ajunge uneori la doi metri adancime. Ma uitam eu relaxat de pe malul gradinii cum se jucau tancii in apa, eram mai maricel, iar fetele de varsta mea se scaldau dupa un lastaris mai la vale unde nu se cuvenea sa te uiti. In vremea aceea nu se inventase slipul de baie si, marturisesc jenat, nici eu cand ma scaldam in ochiul de apa din spatele gradinii nu osteneam sa-mi ud oarece vesminte. Priveam harjoana galagioasa a copiilor, cu gandul sa intru si eu in apa si cu visele aiurea, cand am receptat un tipat si o fuga a copiilor pe mal. Apa era adanca atunci, dupa o viitura puternica, raul sapase vartos sub radacinile nucilor si salcamilor mei. Chinezul, tipau copiii, s-a inecat Chinezul. Chinezul era un copil cu o fata usor mongoloida, avea casa in curba soselei dinspre Marinoaia, iar varsta lui era de vreo zece ani. Am scrutat iute fata apei. Copiii iesisera toti pe mal si continuau sa tipe. Am zarit, la un moment dat, crestetul cu par negru al Chinezului. A fost o fractiune de secunda. N-am fost si nu sunt un inotator bun. Inot, doar. Am sarit alaturi de iluzia acelui cap, mainile mele l-au gasit iute si am plecat cu trupul care incetase sa se mai zbata spre malul care nu era departe. Am facut ce stiam din carti, l-am rotit de picioare, i-am apasat pieptul, ma rog.

Incet, incet, Chinezul a dat semne de viata. A fost una din putinele vitejii ale adolescentei mele despre care n-am prea vorbit. Ba da. La o emisiune de televiziune care se chema Salvatori de vieti, a Marinei Almasan, am fost cu acest om, devenit familist si tata, si cu altul pe care, asta e, l-am scos printr-o intamplare din ghearele mortii, iar el si ei mi-au multumit cu lacrimi in ochi ca i-am ajutat sa ramana in viata. Asta-i tot. Si totusi, abia acum incepe ceea ce vreau sa povestesc. Despre cum Traian, in vara asta secetoasa, a taiat apa vacilor mele, aiurea, a secat practic o fantana care nici nu-i a lui pentru ca vacile pe care eu le tin pentru ucenicii pietrari ai Muzeului Pietrei, spre a le oferi vara o hrana sanatoasa, sa crape de sete. Spatiul ingaduit s-a terminat, asa ca voi povesti aiuritoarea intamplare maine.