Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mi-am dorit să stau la bloc, in centru, iar la parter să am un restaurant cu mici şi bere, dar fără muzică. In copilărie, la Brăila, acesta era idealul de viaţă la oraş. Nu puteam să-mi doresc altceva, decăt ce işi dorea toată lumea.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mi-am dorit să stau la bloc, in centru, iar la parter să am un restaurant cu mici şi bere, dar fără muzică. In copilărie, la Brăila, acesta era idealul de viaţă la oraş. Nu puteam să-mi doresc altceva, decăt ce işi dorea toată lumea.
Acum locuiesc la bloc, in zona Obor, cum s-ar zice, in centru, şi pănă prin 1995 la parter a funcţionat un restaurant cu bere şi mici, fără muzică. Mi-am implinit visul de copil, insă sunt sigur că se poate şi mai bine. Trebuie doar să ştii din vreme ce-i mai binele. Eu nu l-am ştiut. De fapt, l-am ştiut, numai că l-am aflat prea tărziu, cănd nu-l mai doream. Mai binele, ca şi binele, e o chestiune de definiţie. De direcţie in viaţă. Am citit, intr-o revistă de sociologie, o anchetă cu titlul: Ce-ţi doreşti de la viaţă? Răspunsurile subiecţilor, cum era şi normal, nu semănau unul cu altul. Pe o a doua coloană, subiecţii trebuiau să spună ce au făcut sau ce intenţionează să facă pentru a obţine de la viaţă ce-au vrut şi ce vor incă. Dacă pe prima coloană lucrurile erau clare, pe a doua aproape toţi subiecţii ocoleau răspunsul direct, care ar fi trebuit să fie "Nimic", şi numărau pricinile care i-au impiedicat să fie alţi oameni, cu altă situaţie. Analiza răspunsurilor la intrebarea a doua obliga la o concluzie, şi anume că direcţia in viaţă e o problemă de definiţie, de determinare timpurie.
Mi-am dorit să stau la bloc, in centru, iar la parter să am un restaurant cu mici şi bere, dar fără muzică. In copilărie, la Brăila, acesta era idealul de viaţă la oraş. Nu puteam să-mi doresc altceva, decăt ce işi dorea toată lumea.
Acum locuiesc la bloc, in zona Obor, cum s-ar zice, in centru, şi pănă prin 1995 la parter a funcţionat un restaurant cu bere şi mici, fără muzică. Mi-am implinit visul de copil, insă sunt sigur că se poate şi mai bine. Trebuie doar să ştii din vreme ce-i mai binele. Eu nu l-am ştiut. De fapt, l-am ştiut, numai că l-am aflat prea tărziu, cănd nu-l mai doream. Mai binele, ca şi binele, e o chestiune de definiţie. De direcţie in viaţă. Am citit, intr-o revistă de sociologie, o anchetă cu titlul: Ce-ţi doreşti de la viaţă? Răspunsurile subiecţilor, cum era şi normal, nu semănau unul cu altul. Pe o a doua coloană, subiecţii trebuiau să spună ce au făcut sau ce intenţionează să facă pentru a obţine de la viaţă ce-au vrut şi ce vor incă. Dacă pe prima coloană lucrurile erau clare, pe a doua aproape toţi subiecţii ocoleau răspunsul direct, care ar fi trebuit să fie "Nimic", şi numărau pricinile care i-au impiedicat să fie alţi oameni, cu altă situaţie. Analiza răspunsurilor la intrebarea a doua obliga la o concluzie, şi anume că direcţia in viaţă e o problemă de definiţie, de determinare timpurie.
Â
Nu sunt un pasionat al studiilor de sociologia reuşitei. Printr-un noroc am primit la timp, in Gara de Nord, inainte de a implini 20 de ani, cea mai fecundă lecţie despre definirea unei direcţii in viaţă. Lecţia am primit-o de la un controlor de tren. Din greşeală, in loc să mă urc in trenul de Ploieşti, m-am suit in cel de Giurgiu. Nu-s convins nici azi că fraza pe care mi-a zis-o atunci cheferistul era un proverb profesional, insă l-am luat ca atare şi m-am ţinut de el cum nu m-am ţinut de nici un altul. Omul s-a uitat la bilet, m-a intrebat unde intenţionam de fapt să ajung şi, cănd i-am zis că la Ploieşti, mi-a inapoiat biletul şi a grăit astfel: Dacă te urci in trenul de Giurgiu, n-ai cum să ajungi la Ploieşti.
Nu mi-a trebuit mai mult ca să iau aminte la toate trenurile in care am urcat ulterior, prin tren inţelegănd desigur ocazia, situaţia, slujba, căsătoria, locuinţa, decizia...
Povestea are şi o continuare. Controlorul, deşi eram in eroare, nu mi-a cerut să cobor la prima. Dacă tot mă găseam in trenul de Giurgiu, am mers pănă la Giurgiu. A fost pentru intăia şi ultima oară cănd am călcat prin Giurgiu. Că oraşul nu mi-a plăcut era de inţeles. N-avea blocuri cu restaurant la parter, in centru. Colindănd oraşul intre două trenuri, m-am găndit mult la ce mi-a zis controlorul. Cănd spun că m-am găndit mult, precizez că şi azi mă mai găndesc la vorba lui, deşi nu intenţiona să fie nici metaforă, nici parabolă, nici zicală de inţelept. L-am intrebat in ce direcţie pleacă mai departe trenul din Giurgiu şi el mi-a răspuns că, din Giurgiu, nu există un mai departe, nici cu trenul, nici cu bicicleta, nici pe jos. Ulterior am aflat că exista totuşi un mai departe - Bulgaria - , dar nu pentru mine, nu atunci şi nici altădată.
Nu mi-a trebuit mai mult ca să iau aminte la toate trenurile in care am urcat ulterior, prin tren inţelegănd desigur ocazia, situaţia, slujba, căsătoria, locuinţa, decizia...
Povestea are şi o continuare. Controlorul, deşi eram in eroare, nu mi-a cerut să cobor la prima. Dacă tot mă găseam in trenul de Giurgiu, am mers pănă la Giurgiu. A fost pentru intăia şi ultima oară cănd am călcat prin Giurgiu. Că oraşul nu mi-a plăcut era de inţeles. N-avea blocuri cu restaurant la parter, in centru. Colindănd oraşul intre două trenuri, m-am găndit mult la ce mi-a zis controlorul. Cănd spun că m-am găndit mult, precizez că şi azi mă mai găndesc la vorba lui, deşi nu intenţiona să fie nici metaforă, nici parabolă, nici zicală de inţelept. L-am intrebat in ce direcţie pleacă mai departe trenul din Giurgiu şi el mi-a răspuns că, din Giurgiu, nu există un mai departe, nici cu trenul, nici cu bicicleta, nici pe jos. Ulterior am aflat că exista totuşi un mai departe - Bulgaria - , dar nu pentru mine, nu atunci şi nici altădată.
