"Trubadur în pustie”

Dirigintele meu din liceu nu vrea neam sa se potoleasca. E beteag de elegie si n-are astampar. Il apuca asa, din strafunduri, cheful de vorba si se pune la sfat cu te miri cine: cu el insusi, "cu firul de iarba, cu vreun pui de cuc,/ cu cate un inger, cu doi-trei draci o data,/ cu cainele...'. Uneori ii tine de urat "omul-frate', "dar mai pe tacute'. Si, zau, nu-i e usor, fiindca ascultati-i cazna: "Ma apropii de cuvinte cu grija/ de a nu ma rani in rascrucile lor, /ca un orb care dibuie drumul/ cu toiagul lui alb/sa-i respire bataile inimii'. Sau : "Iau cuvintele-n palme,/ le descant si le joc, /le despoi ca pe niste cadane/ si le injunghii cu o raza de luna. /Curge sange ? Sunt vii, le pastrez ...'. Nu-i e simplu dascalului meu invesnicit in poezie si d-aia, cateodata, "ca doi straini de departe,/ Eu si drumul amurgim intr-o carte'. Da' de unde o carte ! Scormonitorul de rime si imagini e scoborator din "descultii' lui Zaharia Stancu, si haru-i trecut peste Teleorman stralumineaza o droaie de carti. Dar lumea moderna s-a oprit din citit, e prea grabita sa se sinucida. "Se spanzura luceferi-n fantani, /Zadarnicia naste prunci batrani/ Si-o lume schioapa sufletul si-l duce/ La groapa despuiat si fara cruce'. Este clar, "A cazut cortina; dincolo de ea / Flacara-n cenusa se destrama, / Doar paiata singura-si mai bea/ Bucuria plansului din drama./ Spectatorii se retrag pe rand, / Le-a ramas parfumu-n sala goala. / Dar paiata singura, tacand, / Isi aduna lacrimile-n poala. / Maine seara altii au sa vina/ Cu parfumuri noi sa-si plimbe viata / Si sa rada, iar dupa cortina/ Va jeli de mila lor paiata'. Iar pamantul e plin de paiate, Jucam fiecare, pe rand, rolul tristei fapturi. In departare se aude ticaitul ceasului, "Un biet cantaragiu de vesnicie', care "Nici bucurie n-are, nici dureri; (...) El, ceasul, fara inima si minte / Ca prostu-i da cu limbile-nainte'. Limbi ca iataganele, sub care cad vietile noastre sorocite sa piara mereu la tanc. "De-atata negru napadit in pleoape, / Sa nu ne strigoim si sa nu ne-ngroape/ Padurea neagra pentru totdeauna'. "Pe cand se-aud cantand in stele cainii, / Si din izvoare ingerii cum latra', poetul se intoarce in satul natal, "Bolnav de dorul dorului de mine'. Dar "La noi acasa nimeni nu mai este, / Se adumbrira-n ceata ierbii toti, / Pe uliti delireaza o poveste/ Tarata de-o caruta fara roti. /(...) Iau cimitiru-n brate si cuminte / Ma plimb prin sat si inviez morminte'. Nimic din ce-i omenesc nu-i scapa profesorului meu de romana: durere, iubire, melancolie, singuratate, toate incap in ghiersul sau. De sus, in timp ce "Pe Golgota lui Pamantul suie', "Se uita Dumnezeu la bietii mosi/ Si n-are maini destule sa-i mangaie/ Si-n ochii-ncetosati si lacrimosi/ Le-ngroapa cate-o boaba de tamaie'. "Un trubadur in pustiu' (asa se numeste filada aparuta la Ed. Noua din Bucuresti, in 2011) este dirigintele meu, Vasile Dumitru Delceanu, si de acolo ne trimite "Porunca' : "Napustesc talharii-n cetate/ Cu pasi furibunzi si pitici, / In maini cu verigi si lacate/ Si-n ochi cu arsura de bici. / Lumina din suflet se-ndoaie/ Pe cumpana gandului frant; / Se clatina cerul a ploaie/ Si curge prin noi in pamant. / Dati surlelor glas sa ne-aduca/ Padurile ruguri gramada, / E vremea de scris pe maciuca/ O alta, de foc, Iliada. / Razbat din adancuri calarii, /Se surpa tatanile portii. / Ranjeste din scaunul tarii/ O cobe si numara mortii. /In vatra manjita cu sange/Pe azima ploua otrava/ Si crucea in brate si-o strange/ Istoria noastra bolnava'.

Din pacate, nimeni nu mai are chef sa scrie "Iliada' ori sa alunge piaza-rea din jiltul puterii.... Versul n-a rasturnat niciodata domnitori, e doar strigatul deznadejdii in desert. Dirigintele meu nu este insa singur, ii stau alaturi in nelinistile sale creatoare si-l rog sa mai ramaie in poezie.