Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Opere – Publicistică 1941-1947
Adeseori cititorul s-a întrebat şi mai departe, care-i reţeta de a
scri; de pildă, o povestire. Unii dintre ei, atraşi de lumina hîrtiei,
simt că ar avea de spus cîte ceva, dacă s-ar pricepe să rînduiască
într-o pagină cîteva lucruri animate unele de altele. Cîteodată, citind
o carte, ei ar fi avut chiar impresia că ar fi scris-o mai bine decît
autorul ei şi prinşi de o încredere într-înşii, de treizeci de minute
şi poate că de o seară întreagă, se aruncă pe topul de hîrtie şi pe
sticla de cerneală. De la primul rînd, pana rebelă se înţepeneşte şi
încrederea se descurajează.
Opere – Publicistică 1941-1947
Adeseori cititorul s-a întrebat şi mai departe, care-i reţeta de a scri; de pildă, o povestire. Unii dintre ei, atraşi de lumina hîrtiei, simt că ar avea de spus cîte ceva, dacă s-ar pricepe să rînduiască într-o pagină cîteva lucruri animate unele de altele. Cîteodată, citind o carte, ei ar fi avut chiar impresia că ar fi scris-o mai bine decît autorul ei şi prinşi de o încredere într-înşii, de treizeci de minute şi poate că de o seară întreagă, se aruncă pe topul de hîrtie şi pe sticla de cerneală. De la primul rînd, pana rebelă se înţepeneşte şi încrederea se descurajează.
Ce-i scrisul ăsta? O taină?
Este poate şi taină, dar ceva, cumva, este orişicum. Oameni foarte inteligenţi şi instruiţi, unii mari oratori, deprinşi cu mînuirea vorbelor şi a ideilor, n-au putut să treacă nimic pe blestemata de foaie albă – ori dacă au izbutit să acopere pagina cu slove şi ai citit-o nu le-ai mai recunoscut nici inteligenţa, nici erudiţia, nici talentul. Din faptul că unii scriu frumos fără să ştie şi că alţii, pregătiţi de şcoli şi învăţătură, nu ajung să ducă la capăt o frază ca lumea, s-a conchis că scrisul ar fi un talent şi că el s-ar fi născînd odată cu omul, ca mireasma cu floarea. Într-adevăr, de ce busuiocul are parfumul lui şi sarea gustul ei?
Scrisul nu-i totdeauna, totuşi, un har, care nu se ştie cum vine. Contrariu decît s-a spus, de multe ori el e şi rezultatul unei încordări de voinţă şi al unei încăpăţînări. Nu se face, poate, operă genială numai prin hotărîrea de a scri, dar cîte scrieri se pot bucura de asemenea calificativ, variabil de la minte la minte şi de la o epocă la alta? Nouăzeci şi ceva la sută din tot ce se scrie nu sporeşte nici sufletul, nici conştiinţa deosebit, dar ţine loc de ceea ce nu se poate scri şi tipări totdeauna, ca un tutun mai ieftin, fumat în locul unei havane. Cititorului deprins cu cartea îi trebuieşte lectură şi lectură, una din cele mai inocente patimi ale omului, satisface o trebuinţă. Timpul nu e pierdut în deşert – şi din orice lectură, cît de neînsemnată, cititorul tot se foloseşte cu oarece.
Se poate răspunde cititorului care doreşte să scrie, să scrie! Să scrie cum îl taie capul şi cum ar face o scrisoare, fără timiditatea îndrăgostitului, înfricoşat de grozăvia hîrtiei. Ca să scrie, el trebuie să şi citească, însă liniştit şi atent, gîndind şi cîntărind. De regulă, cei mai mulţi cititori sînt tîrîţi de curentul povestirii şi scapă din vedere cuvintele şi frazele, care fac povestirea: meşteşugul. A citi cu creionul în mînă e un bun procedeu de ucenicie.
Sînt scriitori care s-au format notînd în rezumate tot ce au citit sau traducînd poveştile uşoare, din care înveţi cum apuci şi duci un subiect pînă la punct. Rămîne de ştiut dacă fericirea că ajungi scriitor plăteşte truda cîtorva ani de
tortură.
Un procedeu tot atît de recomandat e imitaţia cărţilor ce ţi-au plăcut. Literaturile mai recente au debutat cu imitarea mai liberă sau mai servilă a scriitorilor latini şi greci şi au dat cărţi durabile, care sînt citite şi azi, de multe ori cu preferinţă faţă de scrierile mai noi, imitate cu voie sau fără voie şi ele, după cîte ceva.
Cititorilor noştri le-am recomanda un exerciţiu care se pare că ar fi dat roade – trecerea zilnică pe caiet a întîmplărilor, cît de mărunte, trăite. Cei care înregistrează evenimente devin istoriografi. Jurnalul personal, cum i se spune, e cel mai bun dascăl al cititorului care doreşte să scrie. El îl învaţă, pe încetul, să se rotunjească, să caute şi să descopere cuvintele trebuincioase, mai bune decît altele, mai puţin corespunzătoare cu gîndul, să mlădieze fraza, să poată porni şi să poată sfîrşi o povestire. Toată greutatea este să ştii cum să începi; după ce ai început să ştii să continui, iar după ce ai continuat, să ştii să sfîrşeşti.
Citește pe Antena3.ro
