Un banal Farage

1,72 înălţime cel mult, zâmbet fals de fiecare dată când se simte privit, îmbrăcat permanent într-un costum la două rânduri - ceva între croiala lui Gigi Becali şi culoarea costumelor activiştilor comunişti -, bombastic cu măsură, permanent înconjurat de gărzi de corp şi consilieri. Un om rău, ar spune bunica mea care nu suportă oamenii care au o privire rea. Nu, nu exagerez! Nigel Farage este un om pe care retina-l dă de gol: un om rău!

Când l-am văzut de aproape, l-am văzut pe Dinu Păturică. Minus favoriţii, e leit! Aceeaşi atitudine, aceeaşi foame de parvenire, politică în cazul britanicului, aceeaşi goană după oportunităţi, aceeaşi disponibilitate de a redesena realitatea după bunul plac sau interes. Faceţi cunoştinţă cu Nigel Farage, supusul Majestăţii Sale Regina, un oportunist, cu nimic mai prejos de exemplarele îndelung criticate din Parlamentul României. Dacă s-ar face o asociaţie a oportuniştilor fără frontiere, Farage ar fi cu siguranţă măcar vicepreşedinte.

Două zile m-am uitat la el de aproape şi o întrebare mi-a revenit obsesiv: cum a putut omul asta să convingă 17 milioane de britanici? Speram înainte să-l cunosc să aflu la întâlnirea cu el acel amănunt, acea sclipire pe care doar conaţionalii o pot vedea la oamenii politici şi care de regulă scapă jurnaliştilor străini. Nu mă ascund, aveam în minte exemplul lui Hitler despre care contemporanii lui spuneau că vrăjea auditoriul. De unde... Farage e pur şi simplu un individ banal, ajuns dintr-o eroare istorică portdrapel al unei mişcări care a întors continentul pe dos. Nimic magnetic, nimic extraordinar, nimic electrizant. Doar banal - ca o ploaie la Londra.

Şi atunci, cum? Ei bine, asta-i întrebarea la care nimeni nu are răspuns. Bine, Europa acum se chinuie să-şi citească în cafea viitorul, a trecut peste şocul iniţial. Doar că mă gândesc cu groază că fiecare ţară are câte un banal Farage.