Un milion misterios dintr-un milion de motive

Aflăm, iată, că Preşedinţia României va pri­mi în 2009 cu 50% mai mulţi bani pentru deplasări în străinătate, adică aproape un milion de euro în plus.

E vreme de criză, salariile profesorilor nu mai cresc, pensiile abia mişcă, pensiile şi salariul nu mai fac casă bună, iar veniturile bugetarilor îngheaţă, cu toată iarna blândă din acest februarie. În acest peisaj auster, multe voci ar putea protesta. De ce cheltuieşte preşedintele atât de mult în vreme ce mai toţi ceilalţi trebuie să strângă cureaua?

Aflat de multă vreme în politică, eu unul nu mă grăbesc să judec aşa. Ştiu că politica mare se face cu bani mulţi. Şi am citit şi explicaţiile instituţiei preziden­ţiale. Aşa am aflat că suma cu pricina e necesară pentru reprezentarea cores-punzătoare a intereselor României în plan internaţional anul acesta.

Suntem de acord cu un prim principiu nenegociabil: politica externă costă. Sigur, ea costă atunci când există. Dacă nu există, e gratis. Aşa apare totuşi o primă problemă. De patru ani încoace, România nu are politică externă. Niciodată nu s-a construit mai puţin în acest domeniu. Relaţiile cu vecinii sunt mai proaste şi mai inerte ca oricând. Nu există nici un proiect regional de colaborare. Sper ca venirea lui Cristian Diaconescu la MAE să schimbe într-o anumită măsură această realitate. Prin munca guvernărilor anterioare suntem membri NATO şi UE, dar asta nu ne face în prezent să evităm riscul de a fi un fel de decor protocolar la reuniuni de nivel înalt. În ceea ce-l priveşte, Traian Băsescu nu are o viaţă internaţională foarte agitată. Nu afişează cine ştie ce relaţii speciale cu vreun alt şef de stat. S-a certat la cuţite până şi cu Voronin, marele prieten de odinioară. Merge când şi când la reuniuni la care merge toată lumea.

De ce ar cheltui anul acesta cu un milion în plus faţă de anul trecut, când a fost şi la Olimpiada de la Bejing?

Să vrea şeful statului ca, în an electoral, să-şi pună totuşi în mişcare marile proiecte de politică externă pe care le-a anunţat la începutul mandatului şi pe care părea să le fi uitat? Să înceapă cu aceşti bani construcţia migăloasă a unei axe cu Washingtonul şi cu Londra? Să fie milionul folosit la un război-fulger cu Rusia, în aşa fel încât influenţa ei la Marea Neagră să scadă simţitor? Să îşi propună preşedintele din nou integrarea rapidă a Moldovei în UE? Poate că nu sunt foarte bun la socoteli, dar un milion de euro mi se pare cam puţin pentru oricare din aceste proiecte. Dacă asta vrea Traian Băsescu, atunci Guvernul s-a zgârcit.

Există voci care susţin că banii respectivi vor fi folosiţi la vizitarea comunităţilor româneşti din Italia şi Spania la vreme de campanie electorală. Eu nu fac parte dintre vocile astea. Sigur, unii români de acolo îl susţin pe Traian Băsescu, dar ei mai au o caracteristică: nu vin la vot. De ce ar cheltui preşedintele un milion ca să convingă oameni deja convinşi, însă sedentari?

Toată această poveste mă duce cu gândul la o problemă de bugete comparate. Există un singur stat în Europa care procedează ca noi. Este vorba despre Franţa. Acolo, dat fiind rolul constituţional al pre­şedintelui, bugetul de la Élysée nu se discută, se aprobă automat, indiferent de ceea ce cere preşedintele. Sigur, în România, rolul preşedintelui este mult mai mic decât în Franţa, dar să nu uităm că Traian Băsescu tocmai pledează călduros pentru o reformă constituţională care ne-ar trans­forma într-un stat asemănător cu cel francez în privinţa atribuţiilor pe care le are şeful statului. Cred că aici e explicaţia majorării de buget. Habar n-am cum şi dacă acei bani vor fi cheltuiţi. Dar e des­tul de clar că Traian Băsescu a înce­put de unul singur re­for­ma Constituţiei. Cum nu poate decide în privinţa textului efectiv, el a început să se comporte ca pre­şedinte cu puteri ab­solute acolo unde e posibil. Adi­că, în privinţa bugetului. Iar da­că explicaţia asta nu va convinge, mai rămâne o singură variantă, şi aici vă las în compania unui teoretician la care ţin mult, domnul Emil Boc, cel care spunea mai zilele trecute că România "suferă de o­bezitate birocratică şi obişnuinţa risi­pei".

P.S: Nu reuşesc să aflu de ce proiectul de buget pe anul 2009 al Preşedinţiei, la ca­pi­tolul "protecţia muncii", a crescut cu 900%.