Un motiv pentru a te sinucide

O ziarista din provincie s-a sinucis. Am aflat de moartea ei de curand. Dar bine, mi-a zis unul din fostii sai colegi de redactie, au trecut doisprezece ani. Cum de-ai aflat doar acum?

Am aflat doar acum pentru ca acum m-am interesat de ea. Era o fata inimoasa si cu chef de viata. N-as putea sa spun ca nu parea genul de om care nu se sinucide, deoarece nu m-am gandit niciodata cum sunt ei oamenii care se sinucid si cu atat mai putin daca alcatuiesc o categorie. La moartea mea ma gandesc adesea, insa la moartea altora nu. Cine sunt eu ca sa ma substitui lui Dumnezeu? Fata care si-a luat zilele a fost gasita dupa doua saptamani atarnand de rezervorul de apa din baie. Un politist care a anchetat cazul considera moartea ei suspecta, intrucat se putea salva urcandu-se pe capacul de placaj al veceului. "Unii cand vor sa-si ia zilele - mi-a explicat politistul - se spanzura si de calorifer. A trebuit sa scriu ca a fost un suicid. Traia intr-o saracie cumplita. N-am gasit bani si nici lucruri pe care le-ar fi putut vinde. Si-a lasat serviciul ca sa se faca ziarista. Dar in oras se tipareau o gramada de ziare si stiti cum era pe atunci, apareau cateva luni si gata. Maica-sa n-a stiut ce prost o ducea. Era o femeie de la tara, care se mira ca fata nu-i mai trimitea bani".

Adevarul e ca in urma cu doisprezece ani mi-a ajuns ceva la ureche. Am uitat-o deoarece am vrut sa uit. Erau prea multi cei despre care stiam ca n-au nici o sansa. In partea vesnic neadormita a memoriei se pare insa ca intrebarea a ramas, iar cand m-am gasit in orasul de provincie, unde o cunoscusem chiar in redactia cotidianului la care incerca sa se faca remarcata prin comentarii politice pro-regaliste, primul lucru a fost sa ma interesez de soarta ei. "Scria bine, avea har?", l-am intrebat pe fostul coleg al fetei, care si el esuase ca gazetar si acum tragea mata de coada zicandu-mi ca astepta sa fie angajat portar la teatrul local. "Nu conteaza cum scria. Toti eram la fel, ce sa fi stiut, daca in tot orasul nu era cine sa ne invete meseria? Avea liceul sau, ma rog, asa spunea, lucrase pana in ’90 la o fabrica de camasi, cosea camasi, asta facea. Voia si ea, proasta, ce nu putea".

Voia ce nu putea! In 1990, multi credeau ca devenisera, in sfarsit, egali. Egali in sanse. Egali in fata viitorului. In orasul care nu a umplut niciodata sala micului teatru local, nici macar la premiere, s-au infiintat peste noapte doua scoli particulare de actorie si o multime de fete de la fabrica de camasi si-au abandonat slujbele vrand sa devina actrite, sa cunoasca bogatia si gloria. Au terminat sau nu facultatea aia de doua parale, pe cine mai intereseaza... Poate ca unele s-au trezit din delir, dar la fabrica nu puteau sa se mai intoarca, fiindca a dat faliment sau a cumparat-o un turc. Iarasi un lucru care nu mai intereseaza pe nimeni... Una din ele insa si-a dat seama ca lumea o luase razna, ca orasul, daca n-avea nevoie de trei mii de croitorese, nici de trei mii de actrite n-avea nevoie. De fapt, era un oras nenorocit care nu avea nevoie de nimic si nenorocit a ramas. Nu merita sa se sinucida nimeni pentru el. Tot ce merita era sa fugi si sa nu mai privesti deloc inapoi.