x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Un nou război

Un nou război

de Ştefan Mitroi    |    18 Apr 2010   •   00:00
Un nou război
5656-118134-untitled1.jpgÎn războiul acela, toţi bărbaţii din satul nostru şi-au pierdut câte un picior. Ca să nu se vadă că sunt şchiopi, s-au întors acasă noaptea. Dar nu oricum, ci în formaţie de câte doi, astfel ca împreună să aibă călcătura de oameni normali. Aşa li s-au şi văzut urmele dimineaţa în ţărână: Stângul, dreptul! Stângul, dreptul! Câţiva s-au aşezat alături greşit, îţi dădeai seama după paşi. Venea după dreptul tot dreptul. Iar altul păşise cu două picioare stângi înainte.

Primăvara nu l-a mai prins pe nici unul dintre ei şchiop, toţi înlocuindu-şi piciorul lipsă cu unul de lemn. Care din ce pom a vrut. Cei mai mulţi şi-au pus picioare din lemn de prun. Câţiva, din lemn de dud. Alţii, din lemn de cireş. Vreo doi au ales lemnul de trandafir, iar unul, lemnul de nuc.

Ce credeţi că s-a întâmplat în primăvara următoare? Le-au înmugurit picioarele, astfel că primăvara cealaltă le-au crescut ramuri din ele şi ramurile s-au umplut de floare. Veneam de la şcoală şi, ţuşti, în cireşii cu care umblau şchiopii pe drum. Ne săturam şi de cireşe, şi de plimbare până seara. Doamne, ce bine era de cei care aveau câte un şchiop în preajma casei! Din picioarele din lemn de prun ieşea cea mai bună ţuică din lume. Numai că, dacă beai prea multă, nu-ţi mai puteai ţine echilibrul.

Era ca şi cum şchiopătatul se muta prin intermediul ţuicii de la cei betegi la cei cu două picioare. De la ăia cu picioare din lemn de trandafir trăgeau foloase doar ai lor, că-şi umpleau burţile cu dulceaţă. Ceilalţi erau ţinuţi la distanţă de ghimpi. Dar era bine şi aşa. Toţi ne bucuram când treceau şchiopii aceştia pe drum. Fiindcă le miroseau picioarele frumos.

Imediat ce se treceau cireşele începeau dudele. Erau destule picioare din lemn de dud ca să ajungă la tot satul.
Pomii crescuţi din picioarele şchiopilor se deosebeau şi după umbră. Trandafirii făceau o umbră albă pe care o îmbrăcau miresele în ziua nunţii. Dar se risipea repede umbra aceasta. Se ducea într-o clipită, ca o părere, ca un fum, o dată cu tinereţea fetelor care o purtau. Umbra prunilor era cea mai hoaţă dintre toate. Îţi fugea printre degete taman când te învăţai cu răcoarea ei.

Despre umbra nucului se zicea că e o rudă mai mică a morţii. De asta o şi pândeau bătrânii pofticioşi, probând-o cu rândul. Voiau adică să vadă cum e atuncea când mori. Numai că unii mureau de tot. Dar nu purta nici o vină şchiopul. Nu-i punea el să încerce. Ba chiar le striga de la obraz să-şi vadă de drum, să aştepte liniştiţi moartea cea mare.

Altfel, ăsta cu picior din lemn de nuc se ţinea tot timpul cu nasul pe sus. Îşi făcuse din nucul ce-i crescuse din picior un dulăpior cu multe sertare, având grijă ca acestea să fie mereu încuiate. Îl tot pândeam să-i furăm cheile, ca să vedem ce ţine înăuntru. Până ne-am trezit că dispăruseră din satul nostru şi prunii, şi cireşii, şi duzii. Au pierit apoi şi trandafirii.

Mai umbla pe drum un singur şchiop dintre cei întorşi de la războiul acela de demult. Până la urmă am găsit cheile de la piciorul lui cu multe sertare. Acestea erau pline cu ordinele noastre de încorporare. Urma, nu mai încăpea nici o îndoială, să înceapă iarăşi un război.

×
Subiecte în articol: oameni şi fapte