Un târg cinic

"A fost odată un tăietor de lemne" era începutul multor basme. Obligatoriu omul avea puzderie de copii şi trăia într-o căsuţă sărăcăcioasă la marginea pădurii. Cunoştea după semne secrete mersul vremii şi era prieten cu sălbăticiunile. Mi-l închipuiam înalt, suplu, îmbrăcat în haine verzi, ţinând pe umăr un topor, iar în clipele de tihnă, ascultând cântecul păsărelelor, cu pipa între dinţi.

E drept că, trăindu-mi copilăria pe Valea Frumoasei, cunoscusem tăietori de lemne cu această înfăţişare, pipa fiind însă înlocuită cu ţigări fără filtru, făcute pe loc din foiţă şi tutun, apoi rulate pe genunchi printr-o mişcare delicată, parcă nepotrivită acelor mâini aspre şi bătătorite.

Nu demult, chipul bătrânului tăietor de lemne mi-a venit în minte privind vitrina unui magazin. O firmă străină expunea arme de ucis pădurea: ferăstraie mecanice, "drujbe" de toate mărimile şi formele. Pe un afiş colorat strident se afla şi "tăietorul de lemne". Nu-i vedeam chipul. Ochelari ca de scafandru îi acopereau faţa şi pe cap purta o cască portocalie, globuloasă, asemenea unui astronaut.

O salopetă masivă îl înghiţea de la gât până la extremităţile membrelor - căci fiinţa descrisă avea "membre": cele superioare introduse în mănuşi de vinil, cizme groase, albastre adăpostindu-le pe cele inferioare. O vestă cu multe buzunare întregea ansamblul, dinăuntrul acestora ieşind mânerele unor accesorii indispensabile "crimei": cleşti, şurubelniţe, chei hexagonale.

Tocmai a doborât un molid secular pe a cărui cioată se odihnesc două canistre, una, cu "ulei de motor", alta, cu benzină. Poartă şi acestea numele unei firme vestite. Tabloul s-ar putea intitula "Natură moartă", fiindcă extraterestrul din imagine nu pare să aibă inimă, sânge cald, simţire. Totuşi, la o privire mai atentă ceva se vede: o gură care - culmea! - râde. Doar gura nu este acoperită de echipamente şi ea spune totul printr-un rânjet de succes.

Cu mulţi ani în urmă, aceeaşi firmă, promovându-şi armele de ucis pădurea, făcuse în regiunile forestiere ale României un straniu târg: contra zece metri cubi de lemn, ţăranul care şi-a redobândit arboretul primea un moto-ferăstrău, cu care tăia alţi zece metri cubi pe care primea alt motoferăstrău, cu care... Pentru lemnul Carpaţilor, românii primeau bucuroşi "funie şi săpun". Îmbrăcaţi prost, mirosind a alcool, cu guri ştirbe şi ciubote rupte, noii proprietari de pădure asaltau magazinele "specializate", înmulţite ca ciupercile.

Pădurile cădeau "ras" şi motoferastraiele invadau gospodăriile, strălucindu-şi limbile oţelite prin şoproane şi sălaşuri alpine sau la umărul gospodarilor, asemenea unor flinte. La timpul cuvenit, pe când garanţiile expiraseră, în vitrine au apărut piese de schimb. Motoarele "cădeau" iute, nefiind mânuite cu mâini de pianist. Tot jegoşi, cu ciubote rupte şi mirosind a alcool, tăietorii de lemne veneau la "doctorii" maşinăriilor.

Dacă bani pentru haine la copii nu aveau, bani pentru noii membri de vază ai familiilor - motoferăstraiele - se găseau. Mulţi îşi terminaseră peticul de pădure şi furau de la alţi săraci. Cei care îşi păstraseră neatinsă postata, şi-o tăiau de nevoie: "De n-o tai eu, mi-o fură vecinul". Căci cu noile unelte se putea fura iute. O echipă de trei hoţi tăia într-un ceas cât alţii cu toporul într-o săptămână.

"Drogul" fusese distribuit şi dependenţa creată, iar posesia unui motoferăstrău devenise o condiţie obligatorie pentru găsirea unui loc de muncă. La tăiat pădure. De pe afişul colorat strident, rânjetul extraterestrului cu ochelari, cască şi salopetă spunea totul: învinsese.