Ură şi iertare!

Oricare ar fi cauza urii, îndreptăţită sau nu, ea trebuie privită ca un program autodistructiv pe care îl menţinem în minte, în suflet şi în trup, un program prin care ne facem rău singuri. Energia urii ne întemniţează mai grozav decât gratiile de fier, căci – dacă avem aşteptarea de a ieşi de după gratiile omeneşti de îndată ce se scurge vremea pedepsei, din propria ură, din propriile trăiri negative, din propriile programe autodistructive nu putem ieşi decând muncind asiduu cu noi înşine. Toate emoţiile negative rămân în noi atâta vreme cât nu facem nimic să le schimbăm. E îndeajuns să te laşi pradă unei reacţii negative de câteva ori pentru ca apoi ea să devină...automată. Programul subconştient se întrupează uşor, dar – spre nenorocul nostru – se destructurează prin eforturi colosale, printr-o istovitoare şi continuă focalizare a minţii, a sufletului şi a faptelor către ”bine”. Iar dacă noi ne dorim să ne facem un bine nouă înşine, unul adevărat şi puternic, nu trebuie să ne dăm voie să urâm pe nimeni şi nimic. Ura este un program care-l distruge pe acela ce urăşte. Supărarea, iritarea, nemulţumirea, nefericirea, sentimentul neputiinţei, angoasa, neliniştea, toate au la bază gândirea negativă, care – este demonstrat ştiinţific – aduce daune usturătoare sănătăţii noastre. Creierul emană substanţe cauzatoare de stres, iar efectele lor sunt o continuă destabilizare a sănătăţii corpului nostru.

Existenţa nu alege, nu glumeşte, nu are preferaţi şi nici nu închide ochii în faţa celor puternici, a prestigiului, a importanţei sociale sau a altor valori stărălucitoare ale lumii. Dacă urâm pe cineva, oricâtă dreptate, oricât adevăr vedem în gândurile care ne stimulează această emoţie distructivă, legea divină înregistrează emoţia urii în propriul subconştient. Ura devine un program, pe care-l hrănim cu mai multă energie, pe măsură ce ne dăm voie să urâm şi găsim că suntem îndreptăţiţi să simţim ură. Programul urii ne intoxică încetul cu încetul, ca fel ca oricare alt program negativ. Iertarea şterge ura; ea e singura stare care poate distruge răul din noi înşine, e singura putere pe care o avem la îndemână, ca remediu pentru răul ce ne macină lăuntric şi, adesea, ne macină cu ajutorul unor oameni, situaţii sau evenimente, asupra cărora proiectăm lipsa noastră de iertare. Nu degeaba iertarea este un concept pe care-l regăsim în singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o însuşi Mântuitorul, ”Tatăl Nostru”. Rugăciunea ne spune explicit că ”ne iertăm pe noi aşa cum îi iertăm pe alţii” şi acesta este un adevăr pe care trebuie să ni-l însuşim pentru a trăi într-o lume lăuntruică (dar şi exterioară) frumoasă.

Iertarea nu-i aşa de simplă pe cât credem; iertarea nu-i doar o afirmaţie, un cuvânt rostit cu gura, pentru ca inima şi mintea să rămână pline de venin. Iertarea e un proces, e o insistenţă în bunătate, e o predispoziţie continuă de a înţelege comportamentul şi reacţiile omeneşti şi acceptarea faptului simplu că orice poate fi iertat, dar – mai ales – că orice trebuie iertat. Pentru binele nostru, pentru accesul sufletului şi al minţii la adevăr, la înţelepciune, la înţelegere şi la iubire, trebuie să iertăm orice, cât de imposibil ar părea. A ierta e un proces, nu un gând, nu o idee. Iertarea poate lua mult timp, căci ea nu destructurează un program subconştient de ură dintr-o privire; ea înseamnă să accepţi, să înţelegi, să cunoşti, să vezi şi să fii, în cele din urmă, un alt om, unul transformat, un om liber şi bun.