Maria Dragomiroiu se menţine de zeci de ani pe podiumul iubirii românilor. Interpretează cântul popular cu sensibilitate, fiorul din glasul ei aminteşte fără egal că în sângele nostru, în sângele fiecăruia român se află ca o componentă de trăinicie şi demnitate versul popular, tânguirea doinei, tumultul fierbinte din Ciuleandra. Maria mi se destăinuia că simte nevoia ca din când în când să dea o fugă de câteva ceasuri la casa părintească din judeţul Vâlcea.Se aşează Maria pe un scaun vechi care scârţâie în sufragerie şi singură îşi odihneşte privirea pe urma lăsat pe un perete de vechiul difuzor din casa ţărănească. Se reîntoarce în copilărie când fredona împreună cu mama ei cântecele de folclor auzite la defuzorul cu trei sârme şi două bobine şi şcolăriţa şi-a construit un repertoriu de bijuterii folclorice. Se desfăşura în acea vreme un concurs frumos pentru tinerele talente din lumea satului, la TVR abia aşteptau românii “Floarea din grădină”. Au rămas pe gânduri membrii juriului când au auzit-o cântând pe ţărăncuţa din Vâlcea. Era ceva care te fermeca. Juraţii au simţit că se năştea o mare cântăreaţă şi s-au gândit să fie mai severi pentru a o feri să copieze o înaintaşe. I-au spus Mariei Dragomiroiu că să se străduiască să nu semene cu Maria Tănase. Cu privirea mândră aţintită în ochii profesorilor din juriu ţărăncuţa din Vâlcea a spus că ea o imită doar pe Maria Dragomiroiu. S-a prezentat la următoarea ediţie a concursului şi juriul i-a acordat în unanimitate nota 10. Se mutase Maria la o mătuşe în Drumul Taberei şi cu primul autobuz din zori venea la liceul Caragiale unde exersa cântul în sala pustie de clasă.O apaluda doar femeia de serviciu sprijinită în mătura ei necăjită. Colegii din liceul elitist Caragiale au început s-o alinte “Floricica noastră din grădina vâlceană”.