Urmasul

Limba romana n-are un cuvant anume pentru copiii si nepotii oamenilor de seama, dar cand vorbim de urmasi, intai la acestia ne gandim. Poate pentru ca saracii si anonimii, afara de copii, rareori lasa ceva in urma. Oamenii de seama lasa in urma un nume, lasa o opera. Privind situatia din afara, spre asta mergem cu ideea, spre multimea de valori, materiale si spirituale ce raman sa fie gestionate de urmasi. Dinauntru, mostenirea e insa de cele mai multe ori o grija lunga, apasatoare si, pentru cei mai multi dintre fii, fiice si nepoti, una fara rezolvare.

Greu, foarte greu le e mostenitorilor, care stiu ca parintele nu e cinstit cum ar merita, ca trebuie neaparat facut ceva pentru reacreditarea creatiei sale. Dar cel mai greu le vine copiilor care au acelasi nume ca parintii lor vestiti si aproape nimic din talentul si cultura acestora. Ca sa nu-si schimbe numele, identic cu al tatalui, fiul unui celebru scriitor de-al nostru a fugit in Statele Unite si s-a facut administrator de bloc. In tara, toata lumea ar fi observat ca numele nu numai ca era o caciula prea mare, dar si dac-ar fi fost una potrivita, pe cap tot stramb ii statea.

Am avut de a face cu cativa urmasi ai unor artisti uitati. Marii artisti, creatorii adevarati chiar cred in ce-au invatat despre misia artei si a artistului. Copiii pot invata tot ce-au invatat si parintii lor cei vestiti, insa credinta nu se invata. Si nici nu poate fi lasata urmasilor prin testament. Aici sunt vulnerabili urmasii artistilor uitati pe care i-am cunoscut, la calitatea si dimensiunile crezului.

Unii sunt convinsi ca nu ei au datoria sa se ocupe de reinvierea operei tatalui, ci statul. Nu-s putini oamenii care nu de solutii la problemele lor au nevoie. Sunt mai multumiti, daca pot numi niste vinovati. E atat de simplu si de consolator sa culpabilizezi statul, vremurile, institutiile! Un pictor, care a deschis un magazin de tablouri, unde a vandut in principal lucrarile ramase de la celebrul sau neam, mi-a vorbit foarte inflamat despre ingratitudinea Ministerului Culturii. El a facut bani buni tranzactand memoria si panzele maestrului, dar n-avea nici o indoiala ca un album mare cu numele celui mostenit pe coperta era o obligatie a tarii.

Am vorbit la telefon si cu un fiu care, prea ocupat cu propriile afaceri, n-a gasit vreme de cateva luni, cat am insistat sa ne intalnim, macar un ceas liber, spre a discuta despre reeditarea operei tatalui. Ca sa nu mai amintesc de urmasii suspiciosi, care nu pot in nici un chip sa creada ca exista si oameni corecti, preocupati doar de treburile spirituale.

"Da’ matale ce-ti iese din asta?", m-au intrebat suspiciosii, speriati ca li se ia ceea ce nu numai ca nu aveau, dar nici nu puteau sa aiba vreodata. Ce sa le fi raspuns, ca ma aleg cu gloria? Sunt sigur ca urmatoarea intrebare ar fi fost: "Si cam cat ar face in euro, nu in dolari, portia de glorie, dupa care alergi atat?!".