Uşi noi, de termopan

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Nebunia a început după ce s-au montat uşi de termopan şi la veceuri. Toţi gre­şeau uşile, nu numai funcţionarii. Veceu­ri­le erau chiar la mijlocul coridorului. Doar nu era să numeri mereu uşile – a treia din capăt sau a patra după aceea a directorului – ca să te duci, ca tot omul, la toaletă. O soluţie ar fi fost să se pună nişte plăci indicatoare mari, ca să le vadă de departe şi bărbaţii mai nesimţiţi. Să nu dea buzna peste secretară, descheiaţi la pantaloni şi cu privirea aceea tâmpă, pe care o au până şi şefii de birouri, deci persoane cu studii superioare, când au stat ore întregi în şedinţă şi au fost nevoiţi să se ţină.

Vechile uşi de placaj, aşa scorojite şi jegoase cum erau, te lămureau imediat ce treburi se puneau la cale în spatele lor. Pe cele de la veceuri, le împingeai, normal, cu bocancul şi cu pantoful, că doar nu erai nebun să pui mâna şi să te umpli de microbi. Vai de mama lor, spuneau femeile de serviciu, parcă nici n-ar fi uşi de minister, ci de la cocina de porci. Direcţia îşi vopsea în fiecare an uşa. Tot maro, e adevărat, însă ceva mai închis. O culoare solemnă, care spunea că pe ea o deschidea şi o închidea un domn, unul cu costum şi cravată.

Când a venit la servici din concediu şi a dat peste uşa nouă, cu geam mat de sus până jos, contabila, doamna Urechiuşe, a plâns. Doamna Urechiuşe susţinea că su­feră de claustrofobie şi ţinea uşa tot timpul deschisă. Datorită acestui obicei, cât şi a faptului că-şi aducea de acasă ciorbe şi tocăniţe la borcan, pe care le încălzea pe un reşou, claustrofobia era pentru colegi o boală cu un miros pătrunzător de pătrunjel. Nici uşa unde stăteau la coadă bătrânii, cărora li se calculaseră greşit pensiile, n-ar fi trebuit să aibă termopan.

Înainte, când vedeau anunţul "Vă rugăm, nu deranjaţi. Programul cu publi­cul e de la orele 14:00", bătrânii nu insistau. Cu ghişee închise, avuseseră de a face toată viaţa şi ştiau că e inutil să bată sau să se enerveze. Anunţul scris de mâ­nă, pe uşa nouă, din termopan, nu le fă­cea însă nici o impresie. Fetele de la "Au­dienţe" vedeau umbrele lor tremurânde proiectate pe geam şi se simţeau amenin­ţate. Unii bătrâni, care urau termopanul, fiindcă ştiau că e ceva de lux, loveau cu pumnii şi cu picioarele în uşă. Dar dacă îi întrebai "Cine a bătut?", se uitau unii la alţii cu subînţeles şi ziceau "Eu, nu" şi "Nici eu". Au şi dânşii dreptate, a spus spre surprinderea tuturor, şeful fetelor de la "Audienţe", domnul Tărăşoiu.

Pe unde se duc, dau numai de termopane. Nu e lumea lor, ei n-au acasă termopane. Nici eu nu mi-aş pune. De ce să-mi mai pun? La anul mă pensionez. Şi dacă tot e să schimb ceva, plec la fiică-mea, în Spania. Am schimbat uşile, mare scofală.

Cam retrograd, domnul Tărăşoiu al nostru, a zis şi directorul, deşi se cam săturase să dea mereu în biroul secre­tarei de pensionari cu pantalonii în vine. Ce vină să aibă termopanele?