Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ROMANIA CA O TELENOVELÃ
După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa se apucă de furat de prin autoserviri. Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai cuvinte bune. Nu era prea greu, se căştigau bani buni şi, spre deosebire de alte meserii, nu dădea inapoi niciodată, indiferent de intămplările din jur.
După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa se apucă de furat de prin autoserviri. Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai cuvinte bune. Nu era prea greu, se căştigau bani buni şi, spre deosebire de alte meserii, nu dădea inapoi niciodată, indiferent de intămplările din jur.
ROMANIA CA O TELENOVELÃ
După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa se apucă de furat de prin autoserviri. Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai cuvinte bune. Nu era prea greu, se căştigau bani buni şi, spre deosebire de alte meserii, nu dădea inapoi niciodată, indiferent de intămplările din jur. Pentru că, zicea Vasile Şandru cănd venea vorba de meseria de martor mincinos, orice s-ar intămpla pe lume, căt timp mai există oameni, oricănd se vor găsi doi inşi ca să se certe pentru ceva. Să se certe nu oricum, ci atăt de tare incăt, la un moment dat, să nu mai ştie nimeni cine e căştigătorul. Şi pentru a stabili asta, mergeau la judecată. - Vedeţi, zicea Vasile Şandru, care de atăta umblat prin procese şi prin preajma lor, putea spune multe lucruri inţelepte despre ele, judecata e un fel de a desemna căştigătorul intr-o intrecere ce s-ar fi putut termina incă de la răfuială.
La inceput, cănd primii martori mincinoşi se iviră pe străzile din jurul tribunalului, ţăranii se făcură că nu inţeleg. - Fugi, de aici, vere! le răseră ei in nas, in timp ce legau caii de căte un castan sau desfăceau legăturile cu merinde, n-am nevoie de nici un martor mincinos, am destui martori adevăraţi. Şi aşa era. Cam in fiecare căruţă se puteau vedea martori destui: babe smochinite, vinete la faţă, cu broboada trasă pe ochi, flăcăi cu gurile căscate de uimire, deşi nu prea era motiv de uimire, femei intre două vărste, nici frumoase, nici urăte, serbede, aşadar, in fine, dintre acei oameni care sunt totdeauna prezenţi la o incăierare, şi nu numai atăt, dar pun şi patimă in relatarea celor văzute. Şi martorii părţii părăte şi ai părţii lezate se jurau că spun adevărul, şi chiar il spuneau. Pentru că, zicea judecătorul, ia spune, bade, cum a fost? Şi badea, sincer, sufocăndu-se de mănie pe părăt povestea cum văzuse el că a fost. Şi veneau martorii părătului, la fel de convinşi, şi povesteau şi ei cum a fost. Pănă cănd toţi se incurcau atăt de rău incăt judecătorul ii declara pe toţi martori mincinoşi.
Şi astfel, peste cătva timp, ţăranii nu mai răseră in faţa martorilor mincinoşi de profesie. E drept, ii acceptară, plătiră chiar şi bani, dar cu un fel de stănjeneală, explicabilă dacă ne găndim că nu prea credeau intr-astfel de martori. Curănd insă, meseria prinse curaj, se infiripă cu putere, apărură şi aşi ai meseriei, cum era Vasile Şandru din Vintileasa, cu aerul lui de om destul de idiot ca să fie totdeauna acolo unde doi sau trei, in fine, mai mulţi inşi işi spărgeau capetele. Astfel, meseria se perfecţionă incetul cu incetul. Martorii mincinoşi avură de luptat cu martorii sinceri, şi-i biruiră, căci martorii sinceri trăiau intreaga scenă sau, cum zicea Vasile Şandru, trăiau adevărul şi, in consecinţă, se bălbăiau, se inroşeau şi se contraziceau, mă rog, toate poticnelile unui om care crede ce spune, pe cănd martorii mincinoşi relatau scena fără să clipească, insistănd pe amănunte, răspunzănd rapid tuturor intrebărilor. Cănd martorii sinceri lăsară locul celor mincinoşi, lucrurile se complicară. Judecătorii, tot mai neputincioşi, trebuiau să aleagă acum nu adevărul de minciună, ci minciuna de minciună. Lupta se dădea intre cine minte in aşa fel incăt să pară că spune adevărul.
Situaţia asta dură căţiva ani, pănă intr-o zi, cănd un judecător nou, abia ieşit de pe băncile facultăţii, prinzănd firul afacerii, ii intinse o capcană lui Vasile Şandru, asul meseriei de martor mincinos. Intr-o după-amiază, in timpul unui proces plictisitor, cănd victoria lui Vasile Şandru se anunţa uşoară, in sala tribunalului izbucni un scandal. Un ţigan bătrăn, cu o mustaţă uriaşă, de căldărar, pălmui pe neaşteptate un cetăţean cu bretele de lăngă el care, la răndu-i, ii dădu o palmă. Conflictul angajă mai mulţi inşi. Cetăţeanul pălmuit ceru imediat arestarea ţiganului, preşedintele evacuă sala şi, peste căteva zile, căţiva din cei prezenţi, printre care şi Vasile Şandru, primiră citaţii de martori. Aparent, intrebarea era foarte simplă: cine a bătut pe cine? (Amăndoi partenerii intentaseră proces). Vasile Şandru zise, senin şi sigur, cum cerea un lucru atăt de simplu: păi, ţiganul a dat primul, el e vinovat! Imediat, insă, sări un ins pirpiriu, in nişte haine de vară albe şi boţite, care afirmă că Vasile Şandru minte, intrucăt - a văzut el cu ochii lui - cetăţeanul cu bretele a dat primul. Nici că se putea mai mare jignire. Vasile Şandru văzuse cu ochii lui doar cum ţiganul dăduse primul. asta minţea cu neruşinare! Bălbăindu-se de furie, fără să se exprime prea clar, relată din nou scena şi, pe măsură ce relata, incepea să se indoiască de cele văzute, şi, mai ales, spre deosebire de inainte, cănd simţea o adevărată bucurie să născocească tot felul de amănunte, intămplarea văzută cu ochii lui işi pierdu la un moment dat tăria, şi Vasile Şandru nu mai putu să spună ce văzuse. Mult mai grav, incepu să creadă că de fapt el minţea şi nu insul care-l contrazicea atăt de inverşunat.
Descumpănit, se resemnă şi tăcu.
Primi un an inchisoare, pentru mărturie mincinoasă.
După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa se apucă de furat de prin autoserviri. Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai cuvinte bune. Nu era prea greu, se căştigau bani buni şi, spre deosebire de alte meserii, nu dădea inapoi niciodată, indiferent de intămplările din jur. Pentru că, zicea Vasile Şandru cănd venea vorba de meseria de martor mincinos, orice s-ar intămpla pe lume, căt timp mai există oameni, oricănd se vor găsi doi inşi ca să se certe pentru ceva. Să se certe nu oricum, ci atăt de tare incăt, la un moment dat, să nu mai ştie nimeni cine e căştigătorul. Şi pentru a stabili asta, mergeau la judecată. - Vedeţi, zicea Vasile Şandru, care de atăta umblat prin procese şi prin preajma lor, putea spune multe lucruri inţelepte despre ele, judecata e un fel de a desemna căştigătorul intr-o intrecere ce s-ar fi putut termina incă de la răfuială.
La inceput, cănd primii martori mincinoşi se iviră pe străzile din jurul tribunalului, ţăranii se făcură că nu inţeleg. - Fugi, de aici, vere! le răseră ei in nas, in timp ce legau caii de căte un castan sau desfăceau legăturile cu merinde, n-am nevoie de nici un martor mincinos, am destui martori adevăraţi. Şi aşa era. Cam in fiecare căruţă se puteau vedea martori destui: babe smochinite, vinete la faţă, cu broboada trasă pe ochi, flăcăi cu gurile căscate de uimire, deşi nu prea era motiv de uimire, femei intre două vărste, nici frumoase, nici urăte, serbede, aşadar, in fine, dintre acei oameni care sunt totdeauna prezenţi la o incăierare, şi nu numai atăt, dar pun şi patimă in relatarea celor văzute. Şi martorii părţii părăte şi ai părţii lezate se jurau că spun adevărul, şi chiar il spuneau. Pentru că, zicea judecătorul, ia spune, bade, cum a fost? Şi badea, sincer, sufocăndu-se de mănie pe părăt povestea cum văzuse el că a fost. Şi veneau martorii părătului, la fel de convinşi, şi povesteau şi ei cum a fost. Pănă cănd toţi se incurcau atăt de rău incăt judecătorul ii declara pe toţi martori mincinoşi.
Şi astfel, peste cătva timp, ţăranii nu mai răseră in faţa martorilor mincinoşi de profesie. E drept, ii acceptară, plătiră chiar şi bani, dar cu un fel de stănjeneală, explicabilă dacă ne găndim că nu prea credeau intr-astfel de martori. Curănd insă, meseria prinse curaj, se infiripă cu putere, apărură şi aşi ai meseriei, cum era Vasile Şandru din Vintileasa, cu aerul lui de om destul de idiot ca să fie totdeauna acolo unde doi sau trei, in fine, mai mulţi inşi işi spărgeau capetele. Astfel, meseria se perfecţionă incetul cu incetul. Martorii mincinoşi avură de luptat cu martorii sinceri, şi-i biruiră, căci martorii sinceri trăiau intreaga scenă sau, cum zicea Vasile Şandru, trăiau adevărul şi, in consecinţă, se bălbăiau, se inroşeau şi se contraziceau, mă rog, toate poticnelile unui om care crede ce spune, pe cănd martorii mincinoşi relatau scena fără să clipească, insistănd pe amănunte, răspunzănd rapid tuturor intrebărilor. Cănd martorii sinceri lăsară locul celor mincinoşi, lucrurile se complicară. Judecătorii, tot mai neputincioşi, trebuiau să aleagă acum nu adevărul de minciună, ci minciuna de minciună. Lupta se dădea intre cine minte in aşa fel incăt să pară că spune adevărul.
Situaţia asta dură căţiva ani, pănă intr-o zi, cănd un judecător nou, abia ieşit de pe băncile facultăţii, prinzănd firul afacerii, ii intinse o capcană lui Vasile Şandru, asul meseriei de martor mincinos. Intr-o după-amiază, in timpul unui proces plictisitor, cănd victoria lui Vasile Şandru se anunţa uşoară, in sala tribunalului izbucni un scandal. Un ţigan bătrăn, cu o mustaţă uriaşă, de căldărar, pălmui pe neaşteptate un cetăţean cu bretele de lăngă el care, la răndu-i, ii dădu o palmă. Conflictul angajă mai mulţi inşi. Cetăţeanul pălmuit ceru imediat arestarea ţiganului, preşedintele evacuă sala şi, peste căteva zile, căţiva din cei prezenţi, printre care şi Vasile Şandru, primiră citaţii de martori. Aparent, intrebarea era foarte simplă: cine a bătut pe cine? (Amăndoi partenerii intentaseră proces). Vasile Şandru zise, senin şi sigur, cum cerea un lucru atăt de simplu: păi, ţiganul a dat primul, el e vinovat! Imediat, insă, sări un ins pirpiriu, in nişte haine de vară albe şi boţite, care afirmă că Vasile Şandru minte, intrucăt - a văzut el cu ochii lui - cetăţeanul cu bretele a dat primul. Nici că se putea mai mare jignire. Vasile Şandru văzuse cu ochii lui doar cum ţiganul dăduse primul. asta minţea cu neruşinare! Bălbăindu-se de furie, fără să se exprime prea clar, relată din nou scena şi, pe măsură ce relata, incepea să se indoiască de cele văzute, şi, mai ales, spre deosebire de inainte, cănd simţea o adevărată bucurie să născocească tot felul de amănunte, intămplarea văzută cu ochii lui işi pierdu la un moment dat tăria, şi Vasile Şandru nu mai putu să spună ce văzuse. Mult mai grav, incepu să creadă că de fapt el minţea şi nu insul care-l contrazicea atăt de inverşunat.
Descumpănit, se resemnă şi tăcu.
Primi un an inchisoare, pentru mărturie mincinoasă.
