Veselia de a fi arestat sub dictatura antonesciana

Dupa decembrie 1989, spatiul literar si publicistic romanesc s-a umplut de scrieri menite a denunta regimul Ceausescu. Un lung sir de articole, carti, interviuri, ba chiar si poezii isi propuneau sa marcheze antipatia autorilor fata de vremurile anterioare. Nimic nou sub soare. Un lucru asemanator s-a intamplat si dupa caderea regimului Antonescu. Anii 1944-1947 ofera cititorului de azi o imensa cantitate de literatura aflata la granita cu propaganda. Putine dintre aceste scrieri - intre care se detaseaza cele apartinand literaturii-document - rezista la lectura. Printre ele se numara si volumul memorialistic "Zile de lagar", publicat de Zaharia Stancu la Editura Socec in 1945.

Productia lui Zaharia Stancu tradeaza talentul de a relata fapte, intamplari, oameni din perioada razboiului fara nici o straduinta de literaturizare, asa cum au fost vazute ele de autor. Insa, autorul avand un deosebit talent de barfitor, lumea ce se contureaza din acest volum e, inainte de toate, comica. O trasatura care nu diminueaza caracterul documentar al cartii, pentru ca situatiile si personajele preponderent satirice stau marturie despre un aspect al regimului antonescian mai putin evidentiat de catre literatura de fictiune a momentului, concentrata pe descrierea ororilor (vezi "Israel insangerat" de I. Peltz, Editura Veritas, 1946, "Unde incepe noaptea", de Sergiu Dan, Editura Nationala Mecu SA, 1945): haosul ivit la intalnirea dictaturii cu coruptia. Parca simtind acest aspect al cartii, Zaharia Stancu gaseste de cuviinta sa-si expuna limpede ipoteza de lucru: "In general am menajat oamenii, m-am menajat pe mine insumi si umbrele prea intunecate le-am ocolit.

La ce ar mai sluji acum paginile cu descrieri crude? Ziarele servesc zilnic cititorilor suferinti si cruzimi neinchipuite care au fost indurate de oameni…".

Adevarul e insa ca dimensiunea satirica a cartii razbate involuntar, ca un ecou necontrolat al talentului de pamfletar, tinut in frau cu mari eforturi, in contextul unei gravitati strict publicistice, fara nici o valoare literara, exprimata indeosebi prin fraze sententioase, incolore. Printre si pe langa astfel de texte, in care autorul tine neaparat sa se ia in serios, tasneste talentul satiric al autorului, creionand o lume comica pana la un punct, dramatica daca ne gandim ca totusi asemenea lucruri se petreceau in timp de razboi si de dictatura. Arestarea autorului, de exemplu, e hilara prin contrastul dintre scena presupusa si scena reala: "Navaleste inauntru un tanar inalt, blond, cu ochi galbeni, de sarpe. Intrebarea obisnuita:

- Dumneavoastra sunteti domnul…
- Da, eu sunt.
- In numele legii, va declar arestat.
Incep sa rad de tonul solemn cu care rostise aceste cuvinte. Cam jerpelit baiatul! Palaria pe care uitase sa si-o scoata de pe cap, soioasa, planata.
- Ce vorbesti, domnule?
- Zau, domnule, nu radeti. Sunteti arestat. Incepe si el sa zambeasca.
Tot in timpul arestarii are loc si urmatorul dialog dintre arestat si agentul Sigurantei:
- Greu mi-a fost pana am aflat adresa. Nu stia nimeni in Siguranta unde locuiti. V-am cautat si in cartea de telefon si nu v-am gasit.
- Cum nu stiati unde locuiesc daca sunt un om primejdios, care trebuie arestat?
- Daca v-ati mutat!
- Intr-adevar, cu o luna inainte ma mutasem in alta casa.
Traficul de influenta functioneaza din plin. In drum catre Prefectura de Politie, cei doi schimba astfel de replici:
- Domnule, ma povatuieste binevoitor agentul, n-aveti un om sa vorbeasca cu ministrul de Interne? O proptea, ceva, poate va da drumul.
- Cum sa-mi dea drumul daca e ordin sa fiu arestat?
- Ordin! Haloimas! Cine-a dat ordin sa va aresteze da ordin sa va elibereze. Parca toti cei ce sunt arestati sunt trimisi in lagar! Cei mai multi scapa daca au pile. Ieri trebuia sa-l arestam pe Cocea. Au fugit fetele lui la domnul general Piki Vasiliu si l-a sters de pe lista. In fine, autorul isi aminteste ca are o asemenea cunostinta, pe amiralul Z., care l-a mai scapat o data. Agentul e entuziasmat: "Pe amiralul Z. Pai, asta e prieten cu maresalul, domnule".
Dupa interventia reclamata, se desfasoara urmatoarea scena:
- Ma opresc la un chiosc si imi umplu buzunarele cu pachete de tigari.
Agentul de langa mine: - N-ar strica sa-mi cumparati si mie un pachet de Nationale. Ii cumpar. Cand ne apropiem de Prefectura imi face o marturisire: a avut doua sute de lei in buzunar si le-a cheltuit cautandu-ma. Nu cred eu ca ar fi bine sa-l despagubesc cu aceasta suma? Scot o mie de lei si i-o daruiesc.
- O, multumesc, multumesc, e prea mult. Sa dea Dumnezeu sa va dea drumul. Poate recurg si eu la domnul amiral pentru o carte de vizita. Nu m-au avansat de trei ani.
Si cand te gandesti ca mai sunt si azi oameni gata sa parieze exclusiv pe caracterul sangeros al dictaturii antonesciene! Uitand ca ea a existat nicaieri in alta parte, decat in Romania. Tara unde nimic nu se ia in serios. Nici macar arestarea de catre Siguranta.

NIMIC NU SE PIERDE

Octombrie 1938. Romania e bAntuitA de fenomenul Petrache Lupu. Pe fondul profundei crize morale provocate de dictatura lui Carol al II-lea, dictatura coruptiei absolute, si al presimtirii razboiului, mii de oameni cred in ciobanul analfabet. In imagine: Petrache Lupu atinge cu picioarele o paralitica la Campulung-Muscel.

NIMIC NOU SUB SOARE

Generatia ambitiosilor Constantin Virgil Gheorghiu se ocupa in Memoriile sale, pe larg, de Nicolae Crevedia, al carui secretar personal a fost catva timp. Viitorul romancier de renume european e nitel ironic cu acest taran ajuns la oras, facandu-si un pretext de fala din raportarea bogatiei si gloriei prezente la saracia si anonimatul de la inceputuri. Autorul Memoriilor e nedrept. Cu atat mai mult cu cat el insusi va fi, mai tarziu, un om ajuns ziarist de faima la Diverse si reporter bine platit al regimului antonescian de la conditia de muritor de foame cu condeiul in mana. Nicolae Crevedia o pornise de jos pentru a razbate intr-un Bucuresti al tuturor posibilitatilor. Nimic nu-l descurajase in ambitia sa de a-si depasi conditia de descult. Face doua clase de liceu intr-un an. Invata pe de rost manualele, de la paginile interioare pana la amanuntele tipografice, trudeste din greu la Corectura pana cand e promovat redactor, isi insuseste bulgara, scrie versuri si proza de-a valma, publica reportaje, tablete culturale. Amanuntele de biografie tradeaza o vointa de a invinge capabila de miracole stupefiante. Vrea sa intre la liceu. Directorul ii spune ca e nevoie de dispensa de la Ministerul Educatiei, valabila doar pana dupa-amiaza, cand se incheia inscrierea. Crevedia o zbugheste la minister, trece de portari, usieri, secretare si intra la ministru, de unde iese cu dispensa. Intr-un timp suficient de scurt, pentru a se putea inscrie la liceu, mai precis la clasa de paralele, cu burse printre copiii veteranilor de razboi. E un exemplu nu numai de ambitie, dar si de vitalitate. Cazul Nicolae Crevedia nu e unic in anii interbelici. De aceeasi vointa formidabila sprijinita de inzestrari naturale deosebite beneficiaza si Zaharia Stancu, si Marin Preda, si Camil Petrescu, si George Calinescu. Copii de oameni saraci, ei trec peste toate obstacolele, ajungand sa invete carte, sa devina oameni fie bogati, fie personalitati culturale. O generatie a ambitiosilor.

BARFE

Circulara crancena Cotidianul Timpul din 5 mai 1941, articol nesemnat despre o Circulara legionara: nr. 78 din 7 februarie 1941. Documentul, interceptat de Siguranta, probabil, avertizeaza ca legionarii vor "sa se reverse lava fierbinte peste aceasta tara ca sa scapam de lanturile sclaviei noastre". Fara discutie, daca "se revarsa lava fierbinte pe tara", nu se mai pune problema de a scapa de "lanturile sclaviei noastre", ci, cel mult, de a scapa cu viata pur si simplu. Cand vine vorba de Manifeste, logica e impinsa neghiob, cu ghiontul. Ziarul nu se lasa mai prejos. Articolul cu faliri de comentariu se intituleaza Canalia din umbra. Manifestul legionar da autorului neiscalit prilejul unei enervari ce nu face bine la echilibrul personalitatii: "Canaliile din umbra gandesc insa altfel (altfel decat Conducatorul - n.n.) putine la numar, dar dornice mereu de acea betie a sangelui care singura le satisface, ele nazuie la inca o ucidere intre frati (…). Cu creierii in bezna si sclavi in adevar, dar sclavi propriului lor intuneric si urii lor absurde (…)". Suntem in mai 1941, la trei luni de la inabusirea Rebeliunii legionare. "Rebelii", cum le zic jurnalele, au fost decimati: impuscati pe loc, trimisi, prin Curtea Martiala, la inchisoare sau in fata plutonului de executie. Autorii Manifestului scriu prin ascunzatori, intre doua razii. Explicabil de ce mintea le-o ia razna. Mai putin explicabila e superproductia de delir verbal din Timpul. Nu de alta, dar autorii sunt - se presupune - salariati bine platiti, scriind la lumina si cu repaus duminical.

UN SECOL IN IMAGINI

9 septembrie 1976. Mao a murit. Cum s-a mai intamplat in istoria moderna a lumii, disparitia dictatorului deschide calea reformelor