Viata si dragostea, tocmai la Sighetu Marmatiei

La 20 de ani, scriam mult despre dragoste. Stiti doar cum e, cand ai 20 de ani: vorbesti mult despre ce nu stii si ce-ti lipseste. Nepriceperea ma facea istet. Scriam povestiri de dragoste cu batrani si cu copii. Dragoste pura, nu sex. Delir cast, totusi delir. Cum nu existau reviste pentru pensionari, unde sa merg cu una dintre elucubratiile mele despre amorul sacru la 70 de ani, m-am dus cu una despre tandretea la 10 ani la o publicatie pentru scolari. Subiectul era simplu si profan: un baietel ii ducea colegei sale de clasa, pe care o adora in taina, ghiozdanul ingreunat de tot ce trebuiau sa care pe atunci la scoala copiii, afara de carti si caiete, adica borcane, sticle goale si fier vechi. Smecheria era ca parea sa ma preocupe campania de colectare a borcanelor si a fierului vechi, nu dragostea.

O doamna din redactia revistei Arici Pogonici a decis ca aveam talent, dar ca nu cunosteam viata. Normal era sa spuna ca habar n-aveam ce-i dragostea, dar si-n Arici Pogonici tot despre borcane si fier vechi se scria. Oricum ai fi dat-o, era foarte greu sa indrepti discutia spre chestiunile atat de delicate ale iubirii la toate varstele. In schimb, era oricand oportun sa discuti despre colectarea sticlelor goale. "Uite - a zis doamna, aruncand o privire conspirativa catre colegele din birou - , fiindca esti tanar, noi am hotarat sa te trimitem in documentare cinci zile, sa cunosti viata. Urca in tren si adu-ne un reportaj din miezul trepidant al vietii."

M-am suit in primul tren spre Titu, dar la Titu nu trepida nimic. Sau poate trepida, dar nu eram eu sensibil la trepidatiile din miezul vietii la Titu. La 20 de ani, fiecare plecare din Bucuresti, spre orase unde nu fusesem niciodata, era o aventura. Tot ce nu era aproape era departe. Rahova, de exemplu, era aproape, Ploiestiul era departe. Cat despre Sighetu Marmatiei, era departarea insasi. De altfel, mai departe de Sighetu venea Ucraina, iar problemele vietii si ale dragostei in Ucraina, chiar sa fi putut trece eu granita, nu reprezentau o prioritate la Arici Pogonici. Nici la Sighetu Marmatiei viata nu trepida, dar in cele cinci zile pe care le-am petrecut in targ mi-am bagat nasul peste tot. Aveam un motiv sa intru in ateliere ale cooperatiei si chiar in curtile oamenilor. Aveam mai mult decat un motiv, aveam o delegatie pe care scria ca sunt in documentare. Unii nu prea intelegeau ce treaba avea revista Arici Pogonici cu planul anual la hamurile pentru cai si ceaune de tuci, dar totusi ma ingaduiau. Delegatia stampilata si mai ales precizarea ca "efectuez o documentare ampla pentru cunoasterea in profunzime a trepidantelor realitati social-economice din RPR" mi-au deschis o multime de usi. Intre care si usa Ilonei, o profesoara de Sport care raspundea de campania de strangere a fierului vechi la Sighetu.

La Sighetu Marmatiei, in anul 1960, viata trepida si nu prea, dar in patul Ilonei totul era, ca la cutremur, numai trepidatie, numai viata. Si nu coaja de viata, ci numai miez.