x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Viitorul ca Intuneric absolut

0
Autor: Ion Cristoiu 16 Sep 2005 - 00:00

Unui producator britanic i-a trecut prin cap sa realizeze o serie de filme documentare dedicate evenimentelor care marcheaza destinul unui an.

Unui producator britanic i-a trecut prin cap sa realizeze o serie de filme documentare dedicate evenimentelor care marcheaza destinul unui an. Comentate cu o voce bubuitoare, usor bombastica, secventele sunt puse cap la cap dupa principiul dinamicii in diversitate. 1989 se incheie cu istoricul moment al caderii Zidului berlinez. Imaginile sunt selectate pentru a oferi puternica impresie de sarbatoare istorica. Multimea trecand prin poarta Brandenburg, nemti din Vest si din Est imbratisandu-se si pupandu-se, arteziene tasnind din sticlele de sampanie. Totul pe un fundal sonor exaltant dat de Oda Bucuriei a lui Beethoven. Draceasca masinarie care e montajul video isi spune cuvantul. Pus in finalul casetei, momentul se rasfrange nu numai asupra lui 1989, ci si asupra deceniilor care vor urma. Sedus de imaginile festiviste, de solemnitatea Odei, ramai convins pana la lacrimi ca unificarea Germaniei a fost unul din marile momente benefice ale Istoriei si ca, drept consecinta logica, vor urma decenii, secole de fericire generala. Asa ne apare noua, celor de azi, unificarea Germaniei. Asa ni se infatiseaza, sub acelasi semn al bucuriei sufocante, alte si alte momente din ultimii ani: prabusirea comunismului, destramarea URSS, modernizarea Chinei. Pe plan intern, ne apar pozitive in exces: decembrie 1989, noiembrie 1996.

Peste aceasta perceptie vine sa ne rastoarne in cap o cisterna de apa rece ca gheata Paul-Marie de La Gorce, autorul cartii Ultimul imperiu, aparuta in 1997 la Editura Bernard Grasset.

Referindu-se la entuziasmul starnit in Europa si in lume de anul 1989, autorul isi ingaduie sa ne avertizeze: Potoliti-va! Vedeti acum in aceste evenimente doar latura lor fericita. Cine ne garanteaza insa ca in adancurile lor nu sta samanta unor catastrofe viitoare? Peste ani, cand aceste evenimente vor naste naparci, le vom privi de pe alte pozitii. Nu de altceva, dar asa cum insusi autorul tine sa ne reaminteasca, au mai fost asemenea momente in trecut. Momente care li s-a parut celor fixati in prezentul de atunci un carnaval al Istoriei, pentru ca, dupa cativa ani sau cateva decenii, urmasii lor, traitori ai unor catastrofe, sa-si dea seama ca acele atat de cantate evenimente au fost punctele de plecare ale unor mari nenorociri. Scrie Paul-Marie de La Gorce:

"In momentul in care generatia mea se disperseaza, se stinge si moare la rindul ei, cred ca trebuie sa tragem din aventura noastra si din Istoria pe care am invatat-o o lectie foarte simpla: ca nu stim aproape nimic. Nu stim nimic despre consecintele pe care le au, mai devreme sau mai tirziu, actele noastre, despre urmarile indepartate a ceea ce intreprindem, despre bataia reala in timp a initiativelor noastre."

Viziunea lui Paul-Marie sta sub semnul unei teze sceptice despre Istorie. Contrar marxismului, care vedea Istoria ca pe un fel de autostrada scaldata in lumina mediteraneana, pe care in chip fatal de la Paris ajungi la Lyon (daca faci efortul de a intra pe magistrala si a conduce atent), autorul Ultimului imperiu percepe Istoria ca pe un intuneric fatal. Prin bezna fara hotar, nu se vede la doi pasi. Stim doar unde ne aflam. Nu stim insa unde vom ajunge.

Desi ar putea sa para surprinzator, acest scepticism nu e o noutate absoluta. Cel putin pentru noi, romanii. Intelegerea istoriei ca enigma infricosatoare o gasim in Delirul lui Marin Preda. Publicat cu multi ani inaintea Ultimului imperiu, romanul scriitorului roman e dominat de teza Istoriei ca delir. Nimeni nu poate fi sigur de nimic in materie de viitor. Avem iluzia ca mergem intr-o directie certa. In realitate, nu stim niciodata ce se va intampla peste catva timp. Fericitul de azi poate deveni nefericitul din viitor. Atotputernicul de azi poate deveni sarmanul de maine. Teza Istoriei ca destin orb e exprimata de insusi Antonescu in zilele rebeliunii legionare :

"Acestor fanatici ai razbunarilor, a caror camasa verde a imbracat-o, putin le pasa lor de aceste enigme de care e legata si soarta tarii. Nenorociti, dezmatati, orbi care cred ca vad, care renunta sa vada singuri, ferm convinsi ca lumea merge intr-o anumita directie, cind se stie ca niciodata in istorie directia nu e foarte sigura. De ce s-a intors Attila din drum cind Roma ii statea in fata prada sigura? Uite ca s-a intors!"

Hachitele Istoriei intrec puterea noastra de imaginatie. Cine ar fi crezut in noiembrie 1989 ca va trai peste o luna, o luna doar, o noapte in care-l va vedea pe Ceausescu iesind din Tab scotandu-si caciula si dandu-si parul pe spate ca un batranel de la tara?!

Daca ne-ar fi spus cineva ca vom avea o asemenea experienta am fi ras batjocoritor. Cum adica? Atotputernicul Ceausescu va ajunge peste o luna in sala sordida a unei cazarmi din Targoviste, luat la intrebari de niste cetateni care nici macar membri CPEx nu erau? Si cu toate acestea, la finele lui decembrie 1989 ceea ce parea incredibil in noiembrie 1989 s-a produs.

Contrar oricarei logici.
Mai rau: contrar oricarei fantezii.

NIMIC NU SE PIERDE

Avand ca subtitlu Revista lumii politice, Parlamentul romanesc (director-proprietar: N. Russu-Ardeleanu) se voia mai mult decat o publicatie a Parlamentului din anii guvernarii Tatarescu. Parcursa azi, ea se constituie nu numai intr-o sursa pretioasa de informatii despre institutia interbelica, dar si intr-o dovada de ceea ce voiau parlamentarii sa para.

LUMEA PRIN CARE TREC

Fenomenul APACA in cercetarea trecutului

La inceputul epocii tranzactioniste din istoria Romaniei, Ion Iliescu si Petre Roman au fost subiectii fenomenului APACA. Prin acesta se intelegea admiratia impinsa pana la iubire patimasa. Daca-i spuneai ca Roman are un nasture ce s-ar putea sa se rupa din ata, fata de la APACA iti dadea cu poseta in cap. Pentru ca Roman era un idol, o icoana care-si sufla nasul, dusmanii zeului erau si dusmanii ei personali. Si cum dusmani erau toti cei care nu-l priveau pe Petre Roman altfel decat infinit admirativ, fata de la APACA avea dusmana intreaga omenire.

Fenomenul APACA desemneaza asadar napustirea asupra unui om pentru a-l sufoca cu o admiratie neconditionata. Omul poate fi viu sau mort. Daca un cercetator se consacra unei persoane din trecutul nostru mioritic, atunci e musai ca el sa devina un admirator neconditionat al respectivei persoane. Tot ce a facut personalitatea in viata sa pamanteasca apare sub semnul perfectiunii. Subiectul fenomenului APACA in cercetarea istoriei n-are voie sa greseasca. Mai mult, respectiva personalitate s-a controversat cu alte personalitati. Si una, si cealalta sunt, la ora actuala, indiscutabil moarte. Tot APACA-ismul face ca dusmanii de atunci ai personalitatii sa fie si dusmanii de astazi ai cercetatorului.

BARFE

Charisma lui Miron Cozma

Radu Vasile, fost prim-ministru, fost autor al pactului de la Cozia prin care s-a pus capat mineriadei din ianuarie 1989, despre Miron Cozma: "Apoi nu pot sa nu pun in lumina puterea pe care o avea Cozma asupra mintii minerilor. Desi indirjiti, incapatinati si nervosi, sustinind deseori puncte de vedere personale contradictorii, minerii, de indata ce Cozma deschidea gura, il urmau orbeste. Fascinatia exercitata de acest om asupra lor nu are corespondent in lumea politica romaneasca. Cozma era un lider absolut, al carui cuvint nu cunostea impotrivire. Reusise prin calitati native de exceptie sa le insufle minerilor o credinta mistica in el; acolo unde era el, minerii se simteau siguri si actionau fara gres, de indata ce el parasea locul, spiritele se incin-geau, nervozitatea crestea si toti asteptau ca el sa se intoarca. Cu un asemenea om in frunte, minerii erau cu adevarat o forta, dar o forta prin excelenta psihica, ce pornea dinspre el catre ei, insufletindu-i si dindu-le o putere incontestabila".

Nu stiu ce va fi gandit Radu Vasile despre Cozma in timpul mineriadei propriu-zise. Poate, furios fiind ca marsul peste Carpati il intrerupsese de la o partida de sah cu calculatorul, ar fi scris cu venin in varful penitei. In 2002, in volumul Cursa pe contrasens ii face lui Cozma un portret de adversar respectabil. Principala nota observata: charisma.

Charisma a avut nu numai Miron Cozma. A avut si Iisus Christos. A avut si Corneliu Zelea Codreanu. A avut si Danton. Nici unul dintre acesti beneficiari de magnetism asupra multimilor n-a sfarsit-o bine. Iisus a murit pe Cruce. Lui Danton i s-a retezat capatana. Corneliu Zelea Codreanu a fost sugrumat la miez de noapte. Sa intelegem ca adversarii lor, oameni, fara charisma n-aveau alta arma decat rastignirea si ghilotinarea?!

UN SECOL IN IMAGINI

Soldati americani in fata legendarei porti Ishtar a nu mai putin legendarului Babilon: ocuparea militara a Irakului poate fi un bun prilej pentru ca americanii sa mai invete nitica istorie.
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela,   cozma,   istoriei

Serviciul de email marketing furnizat de