Vise mici si mijlocii

Multi oameni spun: Cand eram tanar, am visat si eu s-ajung cineva. Am visat c-o sa am bani, c-o sa calatoresc si o sa fiu fericit. Normal ar fi sa spuna: Am sperat, am dorit, am nadajduit.

E vorba, desigur, de visare, nu de vise. Nu stiu cati compenseaza in somn neimplinirile de peste zi. Eu, niciodata. La Braila, prin anii ’50-’60, idealul de neatarnare - cum ar zice cronicarii - era sa ai barca. Chiar si dupa ce lumea a inceput sa-si cumpere masini "proprietate personala", neatarnarea, in raport cu statul, o reprezenta tot barca. Nimeni nu-si putea explica din ce cauza barcile fusesera uitate la nationalizarea din ’48. Nu era tocmai simplu sa ai barca. Trebuia sa te tii de ea, sa faci ceva cu ea. Prea multe lucruri insa nu puteai face cu barca. Afara, desigur, de faptul ca se stia ca ai barca si era indicat sa te porti ca atare, ca o persoana ducand doua vieti. Una de om obisnuit si una de om cu barca.

Intr-o zi, un neam din partea tatei, care avea barca, mi-a vorbit cu aerul c-a venit vremea sa fiu initiat in tainele proprietarilor de barci: "Ma, mergi cu mine maine dincolo, in balta?". Am zis ca merg si toata noaptea am visat ca sunt DINCOLO, de parca m-as fi visat in America. Am visat ca sunt pe cale sa fiu partas la satisfactiile vag antistatale si antibolsevice ale confreriei celor cu barci. Balta de dincolo de Dunare era insasi misterul. Era aventura ignorata de stat la nationalizare. Era portia aceea de libertate dupa care tanjeam. Desi, daca as fi fost intrebat "Ce e aia - DINCOLO?" n-as fi stiut ce sa raspund. Ei bine, m-am dus in balta. Oricat de lunga as vrea sa fie povestea traversarii fluviului, ea poate fi istorisita in intregime in cateva cuvinte: m-am dus si m-am intors. Atat ii tinea mintea pe proprietarii de barci: sa se duca si sa se intoarca.

Ca sa fii liber trebuie sa mai fi fost liber. Sa compari cel putin doua feluri de libertate. Acum stiu de ce statul nu a nationalizat barcile. Era genul de neatarnare care nu dadea obisnuinta. Ba chiar plictisea. Dupa ce ameteau cativa prieteni, ducandu-i DINCOLO, dar aducandu-i spre seara inapoi, baietii cu barci legau barcile de pontoane si uitau de ele cu lunile.

Partea proasta in istoria asta cu barcile e ca da niste remanente obositoare in vise. As putea sa visez ca am trasatlantic. Dar visez ca am, in sfarsit, barca! Nu pot dori, nici macar in vis, ce n-am apucat sa am si sa traiesc in realitate. Ar trebui sa am vise marete. Dar in loc sa ma inchipui miliardar in dolari, visez ca mi s-a marit leafa cu 75.870 de lei. Mai mult, ceva imi spune ca s-a facut o greseala, c-ar fi trebuit sa primesc in jur de 90.000, dar am fost pacalit. Si astfel restul visului devine un calvar. Sufar si-n somn ca-s nedreptatit, ca sunt dat deoparte. Dar macar am barca. Ma urc in ea, trag la vasle pana mi se toceste mania, ma duc DINCOLO. Iar daca am noroc de un vis mai lung ma si intorc.

Poate ca peste cativa ani vom trai mai bine. Totusi, cu o senzatie rea de apasare in piept, cu temerea ca e genul de bine care n-are cum sa dureze. Cu teama ca o sa ni se ia ce nu avem. Chiar si barca din vis. Un vis mic pe cale sa devina mijlociu.