Vocaţia naţională a delaţiunii

Deunăzi, nu demult, “a picat” pe sticlă şi şeful penitenciarului din Giurgiu. Execuţia publică s-a prelungit pe micile ecrane până la saţietate, iar comentariile n-au contenit încă.

Instinctele carnasiere ale norodului, vechi de când lumea, au fost doar potolite, nicidecum anulate. Prădătorii pândesc hulpav în jungla dintre blocuri, pe holurile instituţiilor şi ministerelor cuprinse de panica primenirii politice, oriunde există oameni şi interese. Curând, alţi sorociţi la ghilotină vor sfârşi în colţii omnivorilor tolăniţi în fotoliile de acasă. “Calomnia este o armă ucigaşă în această epocă turmentată”, mărturisea prin 1950 tragicul Petre Pandrea, însă “epoca turmentată” e departe de a-şi fi secat izvoarele de netrebnicie. De asta s-a convins şi ştabul puşcăriei sudice, deşi n-a făcut cine ştie ce. Păi, el n-a furat, nu şi-a construit ditamai vila cu osteneala ilicită a puşcăriaşilor, n-a schingiuit, ca la Guantanamo, vreun pârnăiaş,  n-a delapidat norma zilnică a vieţaşilor şi n-a blătuit vreo evadare omarhayssamică. Nimic care să-ţi taie respiraţia, mărunţişuri lumeşti. Un fleac la urma urmei, şi ăla dictat de mimetismul inevitabil al fişei postului. Ducându-şi viaţa între atâţia nefericiţi în zeghe, omu’ a scos din magazia cu efecte o uniformă vărgată, nou-nouţă, a îmbrăcat-o ghiduş şi a intrat de-a buşilea la un bal mascat din parohia-i deszăbrelită. În loc de brăţări, după moda politicienilor sardanapalici, şi-a vârât mâinile-n cătuşe, ca nu cumva travestiul să fie şchiop. Subordonaţii, aliniaţi pe vârfuri, i s-au strâns ciopor în jur şi, nărăviţi în rele din născarea necivilă, l-au filmat cu premeditare. Şi cu gând de şantaj, cum se întâmplă mereu în lupanarele băştinaşe. Filmuleţul n-a apărut imediat, ci la ceasul schimbării de regim. Era nevoie de un pretext pentru ca “inversiunea” politică să ajungă şi la ocna giurgiuveană. La noi, cam dintotdeauna, eliberările din funcţii seamănă indigest cu ghilotinările medievale. Prostimea trebuie să simtă în nări mirosul de sânge jilav, dar gâzii contemporani nu-şi mai acoperă faţa, nu se mai feresc ca odinioară. Ei zâmbesc cinic din studiourile de televiziune ori din paginile  ziarelor, unde se izmenesc justiţiar. Orice decapitare le aţâţă poftele carnivore, le întregeşte puţinătatea şi proasta alcătuire sufletească. Indivizii ăştia, tineri în cărţile lor de identitate, au o cruzime îmbătrânită, exersată îndelung, de parcă s-au născut răsucind gâtul la puii de rândunică. Se pare că linşajul mediatic e singura afacere rentabilă şi bine plătită în România etern globalizată. Că prea se-nghesuie  călăii de opinie la ziar şi la televizor...

La căutare, şi ce căutare!, sunt şi turnătorii, suboamenii înmulţiţi scârnav orişiunde. De s-ar scrie o istorie a delaţiunii naţionale, am afla probabil ceea ce s-a petrecut în realitatea nemăsluită a României de ieri şi de azi. Turnătoria, nu-i o noutate, e calea sigură spre adevărul trecutului de aici şi de aiurea, căci istoria nu poate fi concepută fără micile sau marile pâre şi comploturi. În toate dezvăluirile de presă n-am văzut o dată mutra nemernicului dedat “sifonării”. Materialul compromiţător trimis de jigodia participantă la petrecerea acoperită cu epoleţi militari de lângă Dunăre stă în rigola anonimatului. Şade şi-şi savurează ticăloşia.

Nimeni nu s-a învrednicit să-i divulge numele şi chipul strâmb, s-o dea în vileag. Aceste canalii ne sabotează liniştea obştească şi încrederea în aproapele nostru, ne obligă să cunoaştem iadul înainte de nemoarte. La fiecare pas cineva te fotografiază indiscret, te înregistrează clandestin, te vânează contra cost pentru festinul cuiva. Canalia s-a substituit îngerului şi nu ne slăbeşte o clipă, râzându-şi de slăbiciunile omeneşti. Câtă vreme nu-i vom deconspira pe ipochimenii asmuţiţi să-şi lovească pe la spate semenii, îngerii nu vor ieşi din greva serafică. Legaţi unii de alţii prin desfrâul turnătoriei, ne-am prăbuşit, dimpreună cu România, în closetul urii instituţionalizate, al suspiciunii cronice şi-al egoismului feroce. În acest parteneriat toxic, media neaoşă a devenit eşafodul noii ordini naţionale, ordine clădită pe abjecţie şi dezbinare, pe trădare şi turnătorie. Vorba moralistului Gabriel Liiceanu, “Deocamdată, românii n-au în comun  decât negativul (suma gesturilor prin care ei se umilesc şi se agresează în mod reciproc)”. Pozitivul civic zace în criptele risipite pe întinsura lipsei de caracter, îngropat pe veci în  glodul neghiobiei de neam infirm.