Voodoo

Economia noastrărămîne la mila Domnului, iar analiştii care tot arată ce trebuie schimbat sînt priviţi ca nişte paparude cu găleată nouă/să-nceapă să plouă.Dar tot sînt mai bune paparudele, decît sperietorile de bani din tarlaua cu buruieni.

Economia noastrărămîne la mila Domnului, iar analiştii care tot arată ce trebuie schimbat sînt priviţi ca nişte paparude cu găleată nouă/să-nceapă să plouă.Dar tot sînt mai bune paparudele, decît sperietorile de bani din tarlaua cu buruieni.


Anul ăsta plouă – se face PIB-ul. Anul trecut a fost secetă, dar tot s-a făcut – mai mult din buruiana deficitului care a supt seva puţinelor mlădiţe sănătoase ale economiei. Nici în 2002 nu prea plouase, dar a înflorit euro şi la umbra lui ni s-au mai copt şi nouă exporturile, aşa că am cules şi-atunci ceva PIB.


Din păcate, cînd plouă cu bani cresc şi preţurile, nu doar ciupercile cu care se mănîncă PIB. Atunci BNR trebuie să pună în funcţiune pompele de drenaj. În 2002 a fost mai uşor, s-a pompat direct din buzunarul deponentului, care s-a trezit cu dobînda înjumătăţită. Din 2003 n-a mai fost destul şi s-a scos din vaselină o pompă pe care o credeam uitată – deficitul comercial. Acum cinci-şanse ani, pompa asta veche ar fi scăpat inflaţie de două cifre pe la garnituri, dar între timp a fost etanşată cu investiţiile străinilor şi cu banii trimişi de muncitorii români din străinătate.


Important este însă că bilanţul hidrologic rămîne constant. Cînd statul n-are deficit, au furnizorii de utilităţi datorii, iar gazul şi curentul sînt încă în mîna statului. La ei băltesc datoriile din întregul sistem, pînă le şterge statul cu buretele. Cînd nu se umflă cursul şi nici cota inflaţiei nu creşte înseamnă că se infiltrează mai multe importuri. Cînd se goleşte rezervorul de şomeri se umplu vasele comunicante cu pensionari, "ţărani" şi emigranţi.


În final avem acelaşi burduf sleit, din care fiscul se chinuieşte să împartă cu picătura la cît mai mulţi însetaţi. În 1990 am golit sticlele cu vin, rămase din vechea recoltă. După aceea am vîndut sticlele goale şi tot ce mai aveam prin casă, la preţ de nimic. De la amanet rar se mai găsesc bani pentru scos ceva înapoi, aşa că bătrînilor li s-au dat, în loc de pensii şi de economiile la CEC roase de inflaţie, telenovele cu ghiotura. Apoi am mers cu găleata goală la robinetele străinilor. Care ne-au dat împrumut, cu condiţia să turnăm cît mai mult la fundaţia unei creşteri economice sănătoase. Or, noi nu ne-am lămurit încă de unde să începem. Din deficit bugetar în datorii, din inflaţie în deficit comercial, încă mai riscăm să ne cadă în cap şandramaua proptită cu materiale de căpătat.


Bine însă că prin acoperişul spart mai plouă cu nişte fonduri nerambursabile de la UE. Dacă mai plouă şi de-adevăratelea, vom avea măcar pîine – tot se fac trei tone de grîu la hectar. Cînd e secetă abia ies două – oare cum or scoate olandezii ăia opt tone, fie că plouă, fie că nu?


Ei, păi ei au o casă-beton, cu WC cu apă curentă, nu cu hazna în curte. O pot şi supraetaja dacă vor, dar pe castelul nostru de cărţi de joc nici măcar o mansardă nu se poate adăuga.

Aşadar, după cît am clădit pînă în 2008, rămînem tot fiii ploii. N-am fost în stare să clădim o economie-beton, ca o casă solidă. Ce mai putem face? Să ne rugăm.


Să dea Dumnezeu să crească dobînzile la vest-europeni, că deja avem prea mulţi bani cu care nu ştim ce să facem. Dar să nu dea cumva şi Allah, căci scumpirea petrolului nu ajută, ci dăunează la inflaţie. Iar Buddha ar face bine să mai taie din creşterea economică la chinezi, că altfel nu prea mai avem cum să ne mai vindem noi forţa de muncă şi să zicem că ne cresc exporturile. Ar deveni limpede ca bună ziua că ni se supraîncălzeşte economia.


Există însă o formulă şi mai simplă pentru a atinge simultan obiectivele macroeconomice, fără a apela la ajutorul vreunei divinităţi. Dacă de mîine băncile n-ar mai da credite – şi ce dacă asta e îndeletnicirea lor de bază?! – atunci nu s-ar mai majora importurile, nici deficitul extern. Dacă toţi românii cu vîrste între 15 şi 64 de ani ar lucra afară, salariile ar avea în totalitate contrapartidă în valută, deci n-ar mai avea impact inflaţionist. Iar dacă pensionarilor rămaşi li s-ar da dreptul să treacă şi pe culoarea roşie a semaforului, s-ar rezolva şi ultima chestiune, cea a Produsului Intern Brut. Reducîndu-se rapid populaţia de la 21,5 la 16,5 milioane, PIB/locuitor ar creşte atît de repede încît ar trebui să băgăm iute vize, să nu înceapă nemţii să emigreze încoace.