Vulpea

Au francezii, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pe unul dintre posturile lor de televiziune, o emisiune dedicată animalelor. Nimic nou, în speţă o emisiune simplu de făcut, asemenea emisiuni sunt peste tot în lume.

Dar… În mod absolut întâmplător, am văzut pe acel post franţuzesc un reportaj despre o vulpe! Mare lucru o vulpe.  Mie mi s-a părut mare lucru, şi să vă spun de ce. Cadrele, unghiurile de filmare, lumina, totul a făcut din acea vulpe un superpersonaj. Până şi culoarea unor amărâte de frunze se pupa cu nuanţa blăniţei. Să vă mai spun că vulpea avea o poveste? De zece ani crescută de o familie care stă la curte, animăluţa avea companioni o pisică, un căţel şi un cal. Stăpâna vulpii, pasionată de echitaţie, o lua la subţioară în lungile plimbări pe cal. Pisica familiei îi făcea toaleta, respectiv îi curăţa urechile şi coada, iar căţelul o alinta cum ştia el mai bine. Şi vulpea, şmecheră, parcă se mula pe aparatul de filmat. Reportajul nu pare chiar atât de neobişnuit. Însă cât suflet a putut să pună echipa de filmare în el se ghicea clar în modul de abordare a subiectului. Cineva scria într-o publicaţie străină că trăim vremuri în care oamenii ar trebui să vadă şi în lucrurile mici (cum ar fi o vulpe, să zicem) extraordinarul. De asemenea, tot acel cineva spunea că faptul că în occident au revenit atât micile croitorii de cartier, cât şi atelierele de reparat diverse lucruri înseamnă că şi criza e bună la ceva: reînvie lucrurile utile şi vechi – în sensul frumos al cuvântului. Iar reportajul acela, chiar dacă despre o vulpe şi nu despre un politician al momentului, sigur a însemnat o reînviere a unui dulce stil clasic de a filma.