Ziduri mai deştepte decat oamenii

Deşi mi-e greu s-o recunosc, sufăr cand e blamată Casa Scanteii.

Deşi mi-e greu s-o recunosc, sufăr cand e blamată Casa Scanteii. Bună sau rea, jumătate din viaţă aici mi-am trăit-o şi nu-s semne că voi mai lucra şi-n alt loc. Nu-s singurul care a fugit de Casa Scanteii, ca să se intoarcă in ea după un timp. Am fugit de vreo trei ori, dar am revenit, renunţand in cele din urmă la păreri. Acum ştiu că multe din părerile despre Casa Scanteii, pe care le-am crezut ale mele, imi fuseseră induse de alţii. De cei care, ca să-şi justifice nişte neampliniri profesionale, invinovăţeau edificiul. E adevărat că un colos precum Casa Scanteii a fost conceput ca să timoreze, să modifice conştiinţele, să dezvolte in individ simţăminte speciale. Intr-un fel iţi simţi rostul in viaţă intr-o cocioabă de chirpici şi in alt fel intr-un salon de la Mariotte.

Blamand insă clădirea, cu toate inconvenientele ei arhitecturale şi spirituale, ar insemna să-mi neg ori să-mi culpabilizez o jumătate din viaţă. Şi asta doar fiindcă nişte oameni cu mari probleme de raportare la propriul trecut cred că au dreptul să-i judece pe alţii.

O snoabă dintr-un "grup de dialog social" a socotit că, lucrand ea pe bani europeni intr-o clădire nouă, din oţel şi termopane, are dreptul să mă ia la intrebări de genul: "Nu-ţi vine niciodată să te rupi de Casa Scanteii aia a voastră?!". Zilele trecute, venind cu articolele la redacţia Jurnalului Naţional, in Casa Scanteii "aia a noastră", dar cum se vede treaba şi a catorva sute de gazetari tineri, care n-au nici un motiv să se războiască prosteşte cu nişte ziduri, l-am văzut prăjindu-se la soare pe o bancă din aleile ce duc la clădire pe un redactor pensionar al unei edituri desfiinţate la "revoluţie". L-am intrebat cu ce interese mai vine el la Casa Scanteii şi mi-a răspuns că vine doar ca să vină. Simt din cand in cand nevoia să bat drumul de acasă pană aici, a zis bătranul domn. N-aş spune c-am iubit drumul ăsta, totuşi mi se face dor de el. Am lucrat patruzeci şi cinci de ani in birourile Casei Scanteii. Unde altundeva să mă duc? Dintotdeauna, la schimbarea regimurilor au fost demolate unele edificii cu funcţii simbolice. Unii au ştiut să facă mai bine ca alţii balanţa intre simbol şi folosinţă. Multe biserici creştine au devenit geamii, multe palate feudale sunt de secole primării.

N-am sentimente deosebite lucrand in Casa Scanteii, insă aş suferi s-o văd in ruină sau dinamitată. M-ar mahni şi mai tare comentariile prosteşti ale unor radicali cu ocazia sacrilegiului. Văd chiar titlurile entuziast bovine din gazete: A murit un simbol al trecutului; Ne despărţim de trecut razand; Comunismul şi-a dat ultima suflare...

Unii sunt mai deştepţi ca noi şi fac din inchisori hoteluri de lux. Noi, intocmai hoardelor primitive, scuipăm pe nişte ziduri, deşi din trecut ar fi trebuit să invăţăm că de aceea se ridică ziduri ce nu pot fi dăramate decat cu dinamita, fiindcă, trecand timpul, zidurile devin mai deştepte ca oamenii.