Andreea Berecleanu: Poveste pe pârtie

Prezentatoarea principalului Ob­ser­vator al Antenei 1 vorbeşte despre pa­siunea ei pentru schi şi despre iu­birea necondiţionată pentru acest sport pe care o au, la rându-le, co­piii ei, Eva şi Petru.

Un copil al detaliilor. „Nu ştiu cât aveam... aproape 2 sau aproape 3. Din moment ce nu-mi aduc aminte decât de la 4 în sus, nici nu mai contează... Chiar aşa, şi ce facem cu viaţa noastră de până la 3 ani, când se dezvoltă, de fapt, 60% din reţeaua neuronală?! Iată cât de mult cântăresc lucrurile aparent nesemnificative din viaţa noastră! La acea vârstă, pe care şi-o mai amintesc doar părinţii mei, eram pe pârtia Clăbucet din Predeal, echipată cu o salopetă primită de la ru­dele din străinătate, o pereche de schiuri verzi din lemn, bocanci care se prindeau în arcuri, n-aveam beţe. A ră­mas doar această frântură.

Am re­ţi­nut, exact cum se întâmplă şi acum, doar detaliile. E clar că am fost un co­pil al detaliilor şi sunt un adult cu simţ de observaţie. Al detaliilor, bineînţeles. Deci, se întâmpla prin ’77 sau ’78, că v-am spus că nu mai ţin minte.”

Munchen. 2010. „Muzeul Teh­nicii. Descopăr apariţia încă din epoca de piatră a patinelor din os, cu mult, mult mai târziu a schiurilor şi observ cu mândrie că modelul schiurilor mele apare în dreptul anului 1958. Foarte frumos! Deci, făcând un calcul simplu, aflu care era decalajul dintre noi şi ţările lipsite de comunism. Să zicem 1978-1958=20. Din fericire, încă era o pe­rioadă bună atunci, lucrurile au luat-o razna după anii ’80. Dacă în do­meniul modei sau al accesoriilor spor­tive ne mai descurcam sau mai în­chideam ochii, cu altele era mai greu...”

Prima pereche de schiuri. „Nu ştiu prin ce intervenţii, dar pot să-mi imaginez, am primit de la ai mei prima pereche de clăpari şi prima pereche de schiuri. Doar ale mele, fără să mai fiu nevoită să le împart cu toată România care stătea cu Kent şi cafea la cozi la închirieri. Ei erau Dachstein, ele, Polsport. O înfrăţire între austrieci şi polonezi care a durat până în 1992. Atunci şi-a intrat în drepturi firma Fischer. Strânsesem nişte bani, nu erau puţini, m-am dus hotărâtă la Magazinul Unirea şi le-am cumpărat. Clăpari mi-am găsit pe lângă Hanul lui Manuc la un superpreţ. Techno. A meritat investiţia, am schiat cu acel echipament ani în şir. Tot vreo zece. Acum a rămas doar un moft să-ţi schimbi echipamentul. După ce am schiat o copilărie întreagă cu clăpari în care îmi îngheţau picioarele – nu din vina lor, ci a şosetelor – şi îmi presau tibiile într-un mod înfiorător, fă­cându-mi vânătăi pe viaţă – nu din vina lor, ci a insistenţei mele de a iubi zborul şi libertatea –, orice a apărut după ’90 a fost o binecuvântare.”

O iubire necondiţionatå. „Copiii mei au echipament nou-nouţ de câte ori au nevoie, în funcţie de ritmul de creştere sau de deteriorare a schiurilor. Există un sistem practic şi eficient în străinătate prin care cumperi un echipament complet o singură dată şi, ulterior, ani întregi, poţi să-l schimbi cu altul nou, plătind doar o taxă suplimentară. Întâmplarea face ca Eva şi Petru să iubească acest sport necondiţionat şi pe cel mai urât viscol sau cea mai deasă ceaţă. Aşchia nu sare departe de trunchi, doar că nu schiază în România!”