ANUŞKA - Hărţuiala neuronului

Fronturi atmosferice. Indici şi săgeţi. Culori. O fe­meie golaşă. I se poate distinge dantura în amănunt. Aparatele tv de înaltă definiţie bunghesc şi cei mai fini pori din decolteu.

Cadru. Static. Hartă. Fronturi atmosferice. Indici şi săgeţi. Culori. O fe­meie golaşă. I se poate distinge dantura în amănunt. Aparatele tv de înaltă definiţie bunghesc şi cei mai fini pori din decolteu. Cu glasul ca un clinchet de clopoţei ne-anunţă că, practic, vremea se-mpute. Şi se-mpute grav. Temperaturile o iau razna şi ne pasc aversele. De ploaie, ca să fim bine-nţeleşi. Haha. După aia urmează inundaţiile, ceea ce o să fie şi mai naşpa. Zâmbet larg, me­nit să mai amortizeze din şoc. Din seara asta se pune pe furtuni. Nu-i problemă, haha, totul e să nu uităm să zâmbim. Noi să fim sănătoşi! Pu­ţin mai înainte, în miezul jurnalului, aflam despre destinul tragic care a căsăpit o familie de bătrâni. Foarte săraci, chestie care sporeşte triste­ţea ce-nconjoară nefericitul eveniment. Au fost găsiţi morţi în pat. Nu se ştie exact când crăpaseră, cert e că au murit îmbrăţişaţi. Nasol de tot, ce mai. Ca de fiecare dată, mă-ntreb, în chip idiot, de ce se presupune că pe noi, marea masă de privitori, ne-ar interesa cazul specific al celor doi bătrâni. Părerea mea e că cercul persoanelor afectate ar fi rudele, prietenii şi vecinii. Necum România în ansamblu. De parcă editorii de ştiri mi-ar fi intuit trănsnitele întrebări care-mi fugăreau neuronul prin habitaclul cerebral, exclamă abrut: “Tot ce trebuie să ştiţi este că...”. Moment în care cititorul din mine intră în absolută derivă. Deci nu numai că gândurile mele relativ la legitimitatea ştirii sunt pe arătură, dar iată, există chiar şi ceva substanţă aici. O chestie, un zvâc, o treabă, un tâlc, o pildă pe care “trebuie” să o aflu. Căci dacă mă voi ridica la rangul de-a fi aflat-o, atunci lumea nu va mai fi niciodată la fel. Chestiune valabilă şi viceversa. Dacă mă las bătută în lupta cu ignoranţa, lumea iar nu va mai fi la fel, pentru că ea va fi evoluat o dată cu cei din jur, care acum ştiu ce trebuie să ştie. Numai eu nu. Şi aşa e. Căci de când am fost anunţată că la ştiri sunt lucruri care “trebuie”, mă uit cu gura căscată, doar-doar oi câştiga la loto, drept răsplată. Deci iată ce era de demonstrat.