Cu iubirea de gât

Prietena se mărită. Îşi iubeşte foarte mult viitorul soţ, actualul logodnic, fostul iubit. Nu doar că-şi iubeşte viitorul soţ, dar simte un ataşament deosebit şi faţă de instituţia căsătoriei în sine, mai ales dacă aceasta presupune cununia religioasă, când Cel de Sus, prin intermediarii săi pământeni, mai mult sau mai puţin îmbibaţi cu har, sfinţeşte legătura.

Indiscutabil că nici cununia în faţa Domnului n-ar mai fi la fel dacă, să zicem, prietena ar face act de prezenţă încorsetată în blugii de ştrengăreală, iar bărbată-su ar apărea, elegant şi ăla, în tenişii de baschet. Aşa că petrecania e cu atât mai incitantă, cu cât presupune ca prietena să apară în rochia de mireasă care îi va aduce în schimb, pe lângă felicitări, daruri şi un soţ, şi sentimentul că e buricul pământului (la scară redusă, în cele din urmă ea fiind doar buricul petrecerii) pentru douăzeci şi patru de ore. Ceea ce e bine şi frumos. Acum, că detaliile încep să se pună la cale şi întreaga tărăşenie se conturează din ce în ce mai clar, prietena plină de sentimente e năpădită şi de gândurile fireşti de genul. "Oare fac ce trebuie?". Şi, pe lângă creştinescul şi corectul, din punct de vedere formal, răspuns "da, fac ce e bine, pentru că ne iubim şi vrem să ne târâim pârţurile împreună", prietena îşi autoexpune şi motivaţii de ordin ceva mai practic: "În plus, unde mai găsesc eu acuma unu' bun şi frumos şi care să mă respecte şi care să-mi şi placă" sau "clar nu mai am răbdare s-o iau de la capăt cu altul şi să mă acomodez, desigur, cu alt set de căcaturi specifice noii cuceriri". Etc.

Deci prietena ajunge într-un punct firesc al existenţei amoroase, în care nu-şi manifestă neapărat dubiile, dar simte nevoia confirmării categorice a drumului cu prioritate pe care-a apucat-o. Lucrurile astea se iscă de obicei, deodată, din nimic. Şi tot de obicei se şi sufocă din faşă. Pentru că e mult mai simplu să ne confirmăm alegerile decât să ne confirmăm eventuale eşecuri. În general. În particular se întâmplă asemenea. Nevoia de confirmare e perpetuă, aşa încât, şi după ce trecem pragul bisericii, întrebările continuă. Şi aici am ales să mă concentrez adânc asupra tipurilor de răspuns pe care am auzit că şi le oferă unii în dar, singurei, ca să se simtă mai bine cu ei înşişi şi cu opţiunile lor deopotrivă.

Aşa, de exemplu, mă trec fiorii invidiei nebune când mă gândesc la un alt prieten care şi-a caracterizat în termeni concreţi căsnicia şi felul de iubire care îl leagă de consoartă, alături de actele casei şi de copil. Pe ei îi leagă deci cu lanţuri groase frâiele unui tip de relaţie intimă în care, să fim bine înţeleşi, nu se deranjează reciproc. Şi asta lor le convine, li se potriveşte ca o mănuşă sau ca un prezervativ construit fix după chipul şi asemănarea penisului erect al familiei. Ei desfăşoară deci un trai tihnit, în sfânta înţelegere dintre cele două părţi. Traiul, pe alocuri, devine chiar fericit atunci când, din dorinţa de a nu se împiedica unul de altul, soţii uită efectiv cu zilele să-şi mai vorbească. Ceva deosebit.

Alţii sunt convinşi că au descoperit adevărata dragoste şi recunosc, cu o mână pe inimă şi cealaltă împreunată cu a partenerului, că se suportă. Asta îi relaxează şi le aduce pace în căminul conjugal. De asemenea, ei fac uneori dragoste, tocmai pentru că, slavă cerului, încă se suportă. N-am îndrăznit să intru în amănunte de genul "vă suportaţi cu greu sau vă vine uşor?", din raţiuni de jenă. Am ales doar să mă bucur pentru fericita pereche.

Mai sunt unii care, bag seama, stau destul de prost cu plămânii ori inima le joacă ceva feste. Aşa încât dumnealor găsesc că nu le vine lesne să respire unul în preajma celuilalt, iar când noblesse oblige, atunci amândoi resimt o acută lipsă de oxigen. Motiv pentru care, de câte ori au ocazia, pentru că sunt bine crescuţi şi pentru că sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, cei doi amorezi îşi lasă unul altuia spaţiu să respire. Cu alte cuvinte, respiră amândoi, dar separat.

Întreprind deci o acţiune care seamănă foarte mult cu ceea ce un individ apropiat îi sugera nevestei, când îl informa că, din cauze medicale, pentru o vreme vor trebui să se protejeze (se referea la atunci când fac sex). Tipul, prevăzător şi foarte perspicace, s-a arătat pe dată dispus să urmeze sfatul specialistului fără să crâcnească. "Da, o să ne protejăm. Tu în sufragerie şi eu în dormitor."

Şi exemplele de cupluri fericite curg. E drept că unii aleg să se iubească în mod bizar, lăsându-şi căminul să se prăbuşească peste ei, pentru că ea, de pildă, nu găteşte şi nu dă cu mopul (o chestie de principiu), iar el nu repară prize şi nici nu schimbă robineţi (tot o chestie de principiu). De asemenea, nu-şi pot suferi nici părinţii din dotare şi, pentru că sunt totuşi nişte firi sincere şi deschise, nu încearcă să disimuleze sau să ascundă realitatea. Motiv pentru care familia extinsă e pusă la zid, sub acuzaţia de inutilitate. O singură stricăciune comportamentală să zici c-ar avea el, şi anume că e de părere că prietenele ei din dotare nu mai sunt de teapa lor, în calitate de cuplu, şi atunci este bine ca ea să rupă orice legătură dacă nu vrea s-o ia pe coajă. Ea, iubindu-şi familia nou-formată, înţelege doleanţa soţului, îi admite superioritatea intelectuală şi alege să-şi alunge amicele cât colo. O face pentru el şi pentru rarisimele clipe când cei doi îşi manifestă dragostea fizic. În rest, toată lumea e bucuroasă că are oxigen din belşug.

O să aleg, deci să nu-i răspund prietenei când mă mai întreabă (oricum, retoric) dacă face bine alergând la-mpreunarea sfântă. De altfel, ce-aş putea să-i spun, ca să fiu obiectivă? Să o întreb dacă are vreo problemă cu respiraţia, să mă interesez dacă el poate suporta prezenţa părinţilor ei în aceeaşi încăpere pentru mai mult de jumătate de oră sau să îi atrag atenţia că e musai să-şi lămurească nişte aspecte: îl iubeşte sau doar îl tolerează fără prea mare efort?!