Dialoguri în triunghi: Remi Boyer – artistul fără chip

Vlad Sauciuc şi Kostas Rădulescu de vorbă cu Remi Boyer

Sunteţi promotorul incoerismului. Care este definiţia acestuia ?

Incoerismul nu se defineşte. El poate fi abordat prin intermediul enunţurilor propuse în cele două manifeste incoeriste pe care le-am publicat, « Manifestul de la Lisabona » şi « Manifestul de la Veneţia ». Formula « A fi incoerist, înseamnă a fi în avangarda propriei fiinţe » este o dublă referinţă, la avangarde, la necesitatea de a trece dincolo de capcana reprezentărilor, şi la filosofiile trezirii spirituale care invită la o apropiere de noi-înşine, de realitatea noastră proprie, originală şi ultimă, Sinele. Incoerismul dezvoltă o « artă de a nu face nimic», care marchează o ruptură cu goana nebună după a avea şi a face - goană ce poate provoca accidente din cauza vitezei - pentru a învăţa pur şi simplu să existăm, aici şi acum. Incoerismul este o artă şi o ştiinţă a vieţii care ne invită să evadăm din triunghiul arhaic putere-teritoriu-reproducere, pentru a atinge Tăcerea în care Fiinţa se poate desfăşura în libertate deplină. Luptă dificilă într-o lume care vrea să facă din ceea ce este omenesc deopotrivă obiect de consum şi consumator. Invităm la a trăi din plin viaţa, într-o recucerire a propriei noastre naturi, în loc de a o irosi datorită condiţionărilor proprii.

Avangardele, tradiţiile iniţiatice şi filosofiile trezirii spirituale concură, parcurgând drumuri diferite, dar apropiate, care se intersectează de multe ori, la eliberarea fiinţei omeneşti de orice formă de alienare. Incoerismul s-a născut din întâlnirea dintre deţinătorii tradiţiilor iniţiatice occidentale, a specialiştilor în filosofiile trezirii spirituale şi personalităţile avangardiste actuale, precum Sarane Alexandrian, al doilea mare teoretician al suprarealismului după André Breton, pe care românii îl cunosc bine, pentru că este biograful lui Victor Brauner, sau poetul Paul Sanda, care a însufleţit Casa Suprarealiştilor din Cordes-sur-Ciel, ori pictorul portughez Lima de Freitas, sau Robert Amadou, marele specialist în iluminism, cu toţii conştienţi de interesul pe care îl prezintă o nouă alianţă.

Oamenii ar putea face o confuzie între incoerism şi incoerenţă. Au acestea puncte comune ? Care sunt ele ?

Demersul incoerist este paradoxal. El ne cere să descoperim coerenţa în incoerenţă şi incoerenţa în coerenţă, să ne punem întrebări despre ceea ce este evident şi să căutăm simplul în complexitate, să trecem dincolo de forme, în căutarea unei structuri absolute, care ar putea să nu fie, de fapt, decât Vidul.

Este suprarealismul o artă ezoterică? Sau o manifestare a Fiinţei după ce aceasta s-a eliberat de Persoană ?
Suprarealismul este o experienţă fundamentală a conştiinţei, o tentativă, uneori disperată, de depăşire a tuturor limitelor, prin orice mijloc. Ca atare, suprarealismul a fost interesat de ezoterism şi a interesat ezoterismul. A existat o puternică alianţă, pe vremea lui André Breton, între avangardele, nu doar suprarealiste – să ne gândim la Marele Joc al lui René Daumal, sau la Colegiul de Sociologie al lui Georges Bataille - şi microcosmosul hermetic.

Întrebarea dumneavoastră aduce după sine un răspuns pe un alt plan. Când « persoana », « eul », adică acel complex de condiţionări şi de identificări pe care îl confundăm cu propria noastră realitate, este îndepărtat sau înlăturat, iese la iveală Fiinţa. Conştiinţa noastră neidentificată experimentează atunci Realul, Suprarealul, Sinele, sau Absolutul, în funcţie de termenul pe care dorim să îl utilizăm. Arta, asceza, nebunia controlată, pot servi acestei ultime aventuri.

Ce suprarealişti Români cunoaşteţi ?

Suprarealismul şi avangarda, în general, îi datorează mult României. Există mai întâi Tristan Tzara, care apare ca un precursor şi fără de care, nici dadaismul, nici suprarealismul n-ar fi avut forţa pe care o au. Apoi, îl avem pe Victor Brauner, pictorul magiei înalte şi a hermetismului, şi pe prietenul acestuia, Gellu Naum, pe care l-a călăuzit până la esenţa suprarealismului. După experienţa sa pariziană cu Jacques Hérold, Gherasim Luca şi alţi români de pe malurile Senei, Gellu Naum a înfiinţat grupul suprarealist român pe care Sarane Alexandrian îl consideră drept « cel mai exuberant, cel mai aventuros şi chiar grupul cel mai delirant al suprarealismului internaţional ». De altfel, se ştie că Gellu Naum era interesat de magie şi de alchimie. Avangarda românească a ştiut întotdeauna să abordeze expresiile omeneşti cele mai profunde. Cu câteva decenii mai înainte, Alexandru Macedonski se apropia deja de Joséphin Péladan şi de mişcarea simbolistă. Într-un cu totul alt domeniu, dar, după mine, dintr-o perspectivă similară, mă gândesc la Sergiu Celibidache, fără îndoială cel mai mare dirijor şi conducător de orchestră simfonică din istorie, pentru care muzica era Trezirea spirituală însăşi.

Veţi sosi, peste câteva zile, pentru prima dată în România. Care este scopul vizitei dumneavoastră la Bucureşti ?

Să întâlnesc. Să ascult. Să conversez. Să fiu disponibil pentru ceea ce se întâmplă. Nu am nici un scop deosebit. Dar vreau să mulţumesc Centrului Independent de Studii şi Cercetări Ezoterice, care a organizat o conferinţă publică, în ziua de 9 Februarie, dându-mi posibilitatea să mă adresez celor ce vor dori să mă întâlnească.

Ca scriitor, v-aţi gândit să vă publicaţi cărţile şi în limba română ?
Ar fi un lucru de foarte bun augur. Franţa este închisă într-un cadru intelectual şi politic liberticid. Spiritul poate înflori în altă parte, acolo unde cuvântul « libertate » mai are încă întreaga sa putere generatoare. Există o puternică tradiţie de colaborare intelectuală şi spirituală între români şi francezi, deci ar fi important şi interesant pentru mine să fiu publicat în ţara voastră.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Aţi înfiinţat două centre de studii ezoterice, numite CIREM şi CIRER. Cu ce se ocupă ele, şi care este diferenţa dintre acestea ?

Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Martiniste (C.I.R.E.M .) a fost înfiinţat în anul 1992 de Robert Amadou şi de mine, pentru a se ocupa de tot ce are legătură cu viaţa şi opera filosofului Louis-Claude de Saint-Martin şi cu influenţa exercitată de acesta, mai ales în Franc-masonerie, în primal rând asupra Regimului Scoţian Rectificat şi Riturilor Egiptene. Dar foarte repede, cercetările noastre au depăşit cadrul fixat iniţial, aşa că a trebuit să înfiinţăm un al doilea centru, numit Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Rabelaisiene. Referirea la François Rabelais ne permite să ne ocupăm deopotrivă de hermetism, de artă şi de contra-culturi.

Mai există grupul de la Teba ? Dar Curcubeul ? Care a fost scopul înfiinţării lor Colocviile Curcubeului şi Grupul de la Teba?

Au fost două experienţe foarte pozitive de la sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90. Obiectivul lor era de a crea un spaţiu neutru, o paranteză în care responsabilii unor ordine iniţiatice, a unor mişcări spiritualiste, occidentale şi orientale, se puteau întâlni în deplină libertate, pentru a se descoperi reciproc, a-şi pune în comun cunoştinţele, a-şi împărtăşi experienţele, a dezvolta proiecte comune, culturale sau mai restrânse. Grupul de la Teba, focalizat asupra tradiţiilor occidentale, a făcut obiectul unei controverse stupide, ca urmare a publicării unui articol tendenţios şi răuvoitor în 1993. Am hotărât atunci să îi suspend activitatea. Cu toate acestea, reţelele de cercetări transdisciplinare constituite astfel nu au încetat să se dezvolte, şi multe din exprimările tradiţionale din ultimii cincisprezece ani îşi trag seva din acele întâlniri. De altfel, principiul Grupului de la Teba a fost reluat, sub alte forme, dar mereu cu celaşi interes. Cercetătorii şi deţinătorii tradiţiilor s-au întâlnit întotdeauna, într-un fel sau altul, în ciuda distanţelor şi a ostilităţilor.

Care sunt activităţile dumneavoastră în domeniul drepturilor omului ?

Am lucrat multă vreme cu două ONG-uri specializate în domeniul predării drepturilor omului şi educaţiei pentru pace. Drepturile omului constituie un nou cadru juridic, la graniţa dintre drept, filosofie, istorie, religie şi geo-politică, cadru fără îndoială imperfect, dar plin de bun simţ şi de înţelepciune, pe care nu trebuie să îl lăsăm să fie manipulat de State sau de aceste noi entităţi tiranice care sunt multinaţionalele financiare, mereu gata să îşi facă servicii proprii în loc să se afle în serviciul popoarelor şi a oamenilor. Este de dorit ca fiecare cetăţean al lumii să îşi însuşească instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului şi mecanismele acestora, pentru a constrânge Statele să le respecte şi să facă a fi respectate, a păstra mai presus de orice libertăţile individuale ca şi integritatea popoarelor. Drepturile omului reprezintă o garanţie pentru avangardă, ca şi pentru tradiţie, care sunt întotdeauna primele victime ale totalitarismului.

În anii ‘90, am dezvoltat programe de formare pentru medierea interculturală, cu scopul de a favoriza contactele dintre diferitele culturi, nu numai într-o anumită arie geografică, ci chiar şi în sânul reprezentărilor şi al modelului lumii fiecărui individ în parte.

Acum lucrez la scrierea unor texte menite să servească drept bază de discuţii filosofice cu copiii. A învăţa să gândeşti, în loc să îţi însuşeşti păreri servite de-a gata, este un lucru care se deprinde încă din primii ani ai copilăriei.

În anii din urmă am observat o creştere a interesului publicului pentru esoterism. Care ar fi explicaţia acestui fapt ? Şi care va fi efectul acestui interes crescut ?

Este o modă. Nu sunt sigur că astăzi întâlnim mai mulţi indivizi cu adevărat hărăziţi marii aventuri a unei căutări iniţiatice. Totuşi, din punct de vedere cultural, este interesant faptul că esoterismul şi hermetismul devin tot mai frecvent subiecte de studii universitare, teme literare, că pătrund în toate domeniile, de la jocuri la muzică, trecând prin cinema. Acest lucru anunţă, poate, o nouă întoarcere a lumii către basm, către poveste, către încântare, care ar fi salutară. Fiinţa omenească are nevoie de vise pentru a crea şi a se crea.

Credeţi că ne apropiem de sfârşitul epocii Kali-Yuga ? Va veni sfârşitul lumii sau o nouă Vârstă de Aur ?

Nici una, nici alta. Pentru fiecare dintre noi, în mod diferit în funcţie de vârstă, dar cu siguranţă cel mai târziu în câteva decenii, va fi sfârşitul lumii, al lumii noastre personale. Vom sfârşi prin a părăsi această istorie, în mijlocul căreia ne aflăm astăzi. Noua Vârstă de Aur poate veni, cu siguranţă nu mâine, ci chiar în această clipă, aici şi acum, în acest corp.

Ce rol mai are biserica creştină (catolică, pentru dumneavoastră, ortodoxă, pentru noi) în viaţa de zi cu zi a oamenilor ? Nu şi-a încheiat ea misiunea în lumea de azi ?

Va exista, probabil, întotdeauna o latură religioasă în experienţa umană, indiferent de forma şi de numele religiei din societate. Cred că Biserica ortodoxă, fără îndoială într-o mai mare măsură decât cea catolică, fiind organizată, (sau trebuind să fie), în jurul problemei zeificării fiinţei omeneşti, poate contribui la existenţa unei societăţi mai armonioase, cu condiţia să nu confunde forma cu esenţa şi să se elibereze de orice tentaţie dogmatică.

Ce părere aveţi despre organizaţiile esoterice actuale, îndeosebi despre franc-masonerie ? Nu joacă ele un rol preponderent social şi politic, în locul celui mistic ? Dacă este aşa, mai sunt ele necesare în zilele noastre ?

Şi azi, ca şi ieri, societăţile şi ordinele iniţiatice pot fi utile de fiecare dată când îi însoţesc pe cei ce caută o iniţiere, ajutându-i să pună laolaltă condiţiile favorabile şi cunoştinţele necesare acesteia. Nu trebuie să aşteptăm de la aceste creaţii omeneşti, deci imperfecte, mai mult decât ne pot ele da. În noi-înşine se află ascuns Regele. Şi fiecare va trebui să se încoroneze singur. Ordinele iniţiatice rămân necesare, chiar dacă nu sunt indispensabile.

Franc-masoneria a luat naştere mai degrabă în jurul unui proiect social, decât iniţiatic. Însă prin grefări succesive, mai mult sau mai puţin îndemânatice, esoterismul şi hermetismul au pătruns în aceasta. Încă de la înfiinţarea sa, Franc-masoneria a fost aşadar ambivalentă. Ea alternează lucrurile bune cu cel mai puţin bune, după cum îşi reaminteşte de vocaţia sa iniţiatică sau se lasă pradă manevrelor politicianiste sau afacerilor. Astăzi, Franc-masoneria este în criză, în mijlocul unei lumi în criză.

Cu toate acestea, ea îşi poate asuma încă un rol dublu în societate, ca laborator social din care pot rezulta schimbări importante în domenii foarte diferite, precum etica, ecologia, ştiinţele, raporturile dintre Stat şi fenomenul religios... şi ca şcoală pre-iniţiatică, adunând laolaltă bărbaţi şi femei de bună credinţă, dornici să îşi descopere propria lor natură, şi care se pregătesc pentru iniţiere.

Ce mesaj le putem transmite tinerilor, în ceea ce priveşte viitorul lor şi viitorul Pământului ? Optimist sau pesimist ?

Lumea este aşa cum ne-o construim. Desigur, starea planetei noastre este îngrijorătoare, iar celebra frază a lui Alfred de Musset : « Atunci s-a ridicat pe o lume în ruină un tineret îngrijorat », pare a fi fost scrisă azi dimineaţă.
Cred că tinerii lumii poartă în ei o bogăţie infinită, care se va dezvolta sub forme pe care nici nu le bănuim, astăzi. Lumea de mâine nu va fi nici mai bună, nici mai rea, dar vor exista întotdeauna fiinţe creatoare, artişti, poeţi, scriitori, compozitori, pictori, cercetători, aventurieri, oameni de ştiinţă, filosofi, care vor şti să ne readucă la esenţă. Vor mai fi, întotdeauna, mai ales oameni pe care nu ştim să-i vedem, necunoscuţi care exprimă, prin gesturile cele mai banale, în cadrul lor cotidian, bucuria, profunzimea şi frumuseţea vieţii.

În ce împrejurare v-aţi apropiat pentru prima dată de domeniul ezoterismului ?

De fiecare dată când vorbim despre trecut, inventăm câte o nouă poveste. Ce pot să vă spun despre asta este, deci, în mod necesar fals. Este de ajuns să vă mărturisesc că sunt un copil al mişcării « Planète » (« Planeta »). Părinţii mei erau abonaţi la această revistă revoluţionară care prevestea baricadele din Parisul anului 1968, şi care se ocupa la fel de bine de realismul fantastic, de poezie, de avangarde, de hermetism, de societăţile iniţiatice, de mecanica cuantică sau de semantică în general. Era un ocean de inteligenţă într-o societate pe atunci foarte reacţionară. Copil fiind, am citit cu nesaţ acea revistă, şi probabil că întâlnirea cu ea a fost importantă.

A avut loc o apropiere intelectuală sau mai degrabă o “chemare” de ordin spiritual?

Cred cu tărie în axioma hermetistă care afirmă că aceia care pleacă pe drumul căutării iniţiatice sunt condamnaţi să o facă. Este un lucru imperios. Nu te poţi sustrage.

Credeţi că filosofia este ca o “pneuma” a creaţiei artistice?

Cred mai curând că cele două dimensiuni se hrănesc una pe cealaltă. Tot ce este enunţat de filosofie sau psihologie se află înscris undeva în literatură şi artă. Filosofia şi psihologia vin să modeleze o experienţă pe care pictorii, sculptorii, scriitorii sau muzicienii au exprimat-o deja, de altfel de multe ori în numele contemporanilor lor. Au putut s-o încarneze, sau doar s-o schiţeze, ca pe un presentiment.

Însă artiştii găsesc un sens pentru operele lor în filosofie, care ştie să exprime, prin cuvinte, intimitatea cu sinele cerută de artă.

Ideea unei « pneuma » a creaţiei artistice este seducătoare, dar nu s-ar putea înscrie într-o disciplină ca filosofia, ci ar fi mai curând o energie sau un proces unic, care ar transcede artiştii şi artele, fără formă, şi capabil să ia orice formă. Baudelaire credea că, aşa după cum nu există decât un singur Profet, care se manifestă în timp şi spaţiu prin intermediul diverşilor profeţi, tot astfel nu există decât un singur Poet care se manifestă ici şi colo, prin pana poeţilor aparţinând epocii lor.

Sunteţi autorul unor texte menite să încurajeze discuţiile filosofice cu copiii. Putem vorbi de rolul poveştilor ca un Abecedar al cunoaşterii ezoterice ?

Poveştile joacă un rol fundamental în construirea psihicului. Ele sunt sisteme metaforice profunde, care generează criterii, valori, credinţe şi strategii, şi produc schimbări comportementale. Poveştile tradiţionale vehiculeează, fără îndoială, componentele căutării iniţiatice şi spiritul ei necondiţionat.

Astăzi, desenele animate japoneze, numite manga, îndeplinesc perfect această funcţie, dacă ne gândim la seriale ca X, Evangélion, Nazca sau Wolf’s rain ori la lung-metrajele lui Oshi, Ghost in the Shell şi Innocence, din care s-au inspirat fraţii Wachovsky pentru Matrix. Aceste manga pun două întrebări esenţiale : “Care este diferenţa dintre om şi maşină ?” şi “Prin ce diferă realul de virtual ?”

Aşa stând lucrurile, care este nivelul de lectură inteligibil pentru copiii zilelor noastre ?

Adulţii au subestimat întotdeauna puterea de înţelegere a copiilor faţă de ceea ce li se arată. Uităm că, fiind mai puţin condiţionaţi decât noi, mai apropiaţi de propria lor natură, copiii îi percep mai uşor pe cei de lângă ei, mediul înconjurător şi universul, în timp ce noi ne lăsăm duşi de valul gândirii analitice. Mai apropiaţi de experienţa senzorială, ei mai degrabă simt decât concep, ceea ce le garantează accesul la profunzimi pe care adulţii le caută adeseori degeaba.
Făcând seminarii filosofice cu copii de şase ani, rămânem mereu uimiţi de profunzimea şi de justeţea problemelor pe care şi le pun, în timp ce adulţii se închid dintr-o nevoie patologică de a afla răspunsuri şi adevăruri.

În acest context, putem vorbi de o “educaţie” din punct de vedere ezoteric, a părinţilor şi copiilor la un loc ?

Ideea de familie ca şcoală ezoterică este tradiţională, dar astăzi modernul sufocă tradiţia iar educaţia se opune, de cele mai multe ori, iniţierii. Locul privilegiat în care aceste opoziţii ar trebui să se atenueze este Franc-masoneria, care este astăzi în criză. Alte spaţii încearcă să facă acelaşi lucru : lăcaşurile de artă, atelierele filosofice, universităţile populare, dar Franc-masoneria va trebui să îşi recapete funcţia de laborator al spiritelor, pentru a lua parte la naşterea noilor societăţi care vor reconcilia amintitele poziţii opuse.

Aceste societăţi nu pot fi clădite de breasla negustorilor. Când vom respecta fiinţa şi vom renunţa la religia lui « a avea » şi « a face », familia va putea fi din nou considerată drept o şcoală iniţiatică. Vom avea nevoie de mai multe generaţii pentru a se produce o asemenea bulversare, presupunând că o revoluţie a conştiinţelor ar mai fi posibilă.

Cu toate acestea, astăzi încă mai supravieţuiesc tradiţii iniţiatice în anumite familii, cu preponderenţă aristocratice, dar nu numai, în Italia, Germania sau Franţa. Villiers de l’Isle-Adam face aluzie la acest fapt atât în Isis cât şi în Axel.

În articolul dumneavoastră “Despre iniţiere”, vă referiţi la poezia iniţiatică. Puteţi să ne detaliaţi acest concept, dincolo de metafore ?

Iniţierea este, ca şi poezia, un act de creaţie. Ea nu are un drum care să ducă la un Real prestabilit, anterior demersului iniţiatic. Oricât ar părea de paradoxal, iniţierea, iniţiatul şi realizarea Absolutului nu cunosc nici o realitate înainte ca spiritul să o conştientizeze.

Iniţierea este ca un poem ce se scrie treptat, odată cu practica. Ea izbucneşte din Nimic, pentru a se exprima pe deplin.

Procesul scrierii poetice este la fel de nesigur şi de insesizabil ca şi procesul iniţiatic. Putem vorbi despre el, putem încerca să îl codificăm, ba chiar să şi reuşim asta, şi totuşi realitatea creaţiei ne apare mereu alta, venită din ceva straniu, în clipa în care încercăm să o reprezentăm, căci este însăşi esnţa noastră care vine să se înscrie, singură, în această experienţă.

Dacă există un drept la cunoaştere, recunoaşteţi şi existenţa unui drept la iniţiere, în contextul lumii de azi, caracterizat printr-o lipsă atât a iniţiaţilor autentici, cât şi a iniţiabililor ?

Mediul înconjurător nu este favorabil iniţierii. Cel puţin aceasta este concluzia care rezultă după un examen atent. Astăzi, cunoaşterea, învăţăturile, corpus-ul tradiţional, sunt mai la îndemână ca oricând, şi acest proces se va amplifica datorită noilor mijloace de comunicare şi de cercetare. Dimpotrivă, condiţiile practicii n-au fost poate niciodată atât de greu de îndeplinit, din cauza faptului că am devenit sclavii lui « a face » şi « a avea », şi pentru că raporturile noastre cu timpul sunt greşite.

Lanza del Vasto a rezumat în mod strălucit această situaţie astfel : « Conjuraţia imbecililor, a şarlatanilor şi a Înţelepţilor a reuşit perfect. Aceasta avea drept scop ascunderea adevărului. Şi unii, şi ceilalţi au servit această cauză, fiecare după puterile sale : imbecilii prin ignoranţă, şarlatanii prin minciună, iar înţelepţii prin intermediul secretului. »

Astăzi, această situaţie s-a acutizat.Trebuie să modificăm modul de abordare a căutării iniţiatice şi să revenim la bazele fundamentale ale acesteia, care sunt disciplina, tăcerea, ne-condiţionalitatea, prezenţa în sinele propriu. Avem acum ocazia să refocalizăm lumea iniţiatică asupra esenţialului şi să căutăm căi directe, mai eficiente, care vor reduce ocaziile de a dezerta sau de a ne distra.

Problema unui drept la iniţiere nu poate fi pusă. « A fi » este o evidenţă ce nu se bazează pe drept sau pe opţiune. Dacă intenţia există, procesul iniţiatic se desfăşoară în mod natural, în orice condiţii. Este imposibil să împiedicăm un individ să pornească pe calea iniţiatică, chiar şi dacă ar fi închis într-o temniţă pentru tot restul zilelor sale. În acest caz, temniţa i-ar fi iniţiator. Acolo unde există voinţă, există şi o cale.

Cum comentaţi revirementul ezoterismului în ţările Europei de Est, inclusiv România ?

După mai multe decenii trăite sub regimuri totalitare, curentele iniţiatice renasc. Este o şansă, nu numai pentru locuitorii acestor ţări, care cunosc o nouă libertate, pe care trebuie încă să şi-o construiască, ci şi pentru toţi cei ce trăiesc în Occident, care au preferat, treptat, să viseze la iniţiere, instalaţi confortabil în mijlocul prejudecăţilor proprii, în loc să o pună în aplicare.

Popoarele care au suferit sunt mai puţin înclinate să se lase păcălite. Ele ştiu să recunoască minciuna pe care ne-o spunem singuri. Îşi spun mai puţin poveşti. Nu au o imagine proprie de apărat. Exigenţele lor sunt mai mari şi ajustate la Real. Nu se mulţumesc cu promisiuni. Sunt mult mai capabile de a atinge incondiţionalul, căci sunt nişte supravieţuitoare. Castaneda a insistat asupra regenerării procesului iniţiatic prin ostilitate.

Pe plan cultural, cercetarea religiilor pre-creştine din România, a tradiţiilor vechi, care au lăsat urme în folclor şi legende, se poate dovedi fructuoasă. Fiecare popor are o memorie tradiţională şi iniţiatică rezistentă la toate « normalizările ».

Voi aveţi multe să ne învăţaţi. Noi avem multe să vă împărtăşim.

Remi Boyer – artistul fără chip

Degeaba veţi încerca să descoperiţi, în cărţi, reviste, ziare sau pe internet, vreo poză de-a lui Remi Boyer.

Singura fotografie existentă datează de câteva decenii şi a fost publicată, fără autorizarea sa, în contextul unui scandal stârnit de înfiinţarea „Grupului de la Teba”, o organizaţie ce reunea ezoterişti de marcă din întreaga lume, dintre care unii aveau poveşti personale controversate.

Dar cine este Remi Boyer, şi de ce nu vrea să îşi arate înfăţişarea ?

Pe cartea lui de vizită scrie, simplu: Scriitor şi caligraf. Să recunoaştem, ultimul cuvânt este din ce în ce mai rar rostit astăzi, când aproape nimeni nu mai scrie „de mână”, ci folosim, cu toţii, tastatura computerului. Caligrafia, arta scrisului frumos, duce cu gândul la manuscrisele medievale împodobite cu miniaturi, pe care călugării copişti se străduiau să le reproducă cu acribie, în ore lungi de muncă migăloasă.

În spatele celor două cuvinte, se ascunde însă o personalitate fascinantă.

Născut în 1958, Rémi Boyer a început de foarte tânăr să exploreze lumea avangardei şi a suprarealismului, dar şi pe aceea a tradiţiei esoterice şi a căilor de trezire spirituală. De atunci, şi-a dedicat întreaga viaţă întemeierii unei noi alianţe între filosofiile deşteptării şi avangardele artistice.

Fascinat de dadaiştii lui Tristan Tzara, dar şi de suprarealistul Andre Breton, şi considerând literatura ca pe o formă de metafizică, Boyer s-a înscris activ în mişcarea literară a anilor ‘80, trăind experienţe de neuitat în cadrul revistelor de tradiţii şi avangardă, L’Originel (Originalul), condusă de Charles Antoni şi, mai târziu, Pris de Peur (Cuprins de frică), publicaţie a Casei Suprarealiştilor, girată de Paul Sanda.

Ocazional, a colaborat cu numeroase reviste de avangardă din Europa, printre care Supérieur Inconnu (Superior Necunoscut),”superba şi impertinenta publicaţie întemeiată de Sarane Alexandrian”, după cum a numit-o chiar el, Place aux sens (Loc simţurilor), La Soeur de l’Ange (Sora Îngerului), etc. Colaborează, de asemenea, din 2007, la revista lunară on-line Vendémiaire şi la publicaţia trimestrială românească „Iniţierea”

Din 1992, conduce revista L’Esprit des Choses (Spiritul lucrurilor), specializată în studierea filosofiei lui Louis-Claude de Saint-Martin, a martinismului şi a franc-masoneriei egiptene. Se ocupă, de asemenea, de colecţia Carnetele unui franc-mason egiptean şi animă, din 1996, cronica literară La Lettre du Crocodile (Scrisoarea crocodilului).

Autor a circa cincisprezece eseuri, traduse în mai multe limbi, Rémi Boyer s-a orientat, în ultimul timp, către scrierea unor poveşti filosofice, care se adresează atât copiilor cât şi adulţilor, precum şi a unor texte destinate încurajării discuţiilor filosofice cu copiii.

Printre cărţile sale se numără : Erotism & Erotică (Rafael de Surtis & Editinter, 2004) ; Trezire spirituală şi Incoerism (Arma Artis, 2005) ; Câteva consideraţii nebune despre Absolut (Rafael de Surtis, 2006) ; Franc-masoneria, o cale de evoluţie spirituală (Rafael de Surtis & Editinter, 2006), Haïku-uri incoeriste (Arma Artis, 2006 ), Fragmente incoeriste (Arma Artis, 2006), Amanta din Shambu şi Nebunul din Shakti (Rafael de Surtis 2006), Discursul de la Veneţia (Rafael de Surtis 2007), Vrăjitoarele celor Şapte Lacuri (Rafael de Surtis 2007).

În afara activităţii sale literare, Rémi Boyer este şi un pasionat ezoterist, fiind întemeietorul sau liderul unor Ordine Iniţiatice de sorginte masonică, martinistă şi rozi-cruciană, precum şi un cunoscut activist în domeniul drepturilor omului.

Prin tot ceea ce face, Boyer vine în întâmpinarea căutătorilor sinceri ce bat la porţile Iniţierii, pe care îi învaţă că tot ce vor să ştie se află înlăuntrul lor. Adevărata cunoaştere, ceea ce este ascuns, nu trebuie aşadar căutată altundeva decât în noi înşine. Însă pentru a izbândi, trebuie să ne eliberăm de condiţionările acumulate de-a lungul anilor, de la naştere până azi. Aceste condiţionări au generat “Persoana”, “Individul” care suntem, prin crearea unor măşti, a unei armuri cvasi-impenetrabile, ce înconjoară Fiinţa, esenţa, scânteia Divină, Dumnezeul ascuns în cel mai îndepărtat ungher al sufletului nostru.

Ei bine, tocmai această Fiinţă este miza, sensul, scopul căutării iniţiatice. Ca atare, tot ce avem de făcut este să străpungem învelişurile concentrice ale Persoanei, să le zvârlim cât colo, şi să dăm la iveală Fiinţa, Esenţialul, Regele ascuns în noi.

Una dintre numeroasele consecinţe ale acestui risc asumat, este des-figurarea. Renunţarea la chip. Înlăturarea măştii pe care o vedem, zilnic, atunci când ne privim în oglindă. Pentru că ea este, în sine, o condiţionare, generând alte şi alte condiţionări şi prejudecăţi. Nu suntem frumoşi, nici urâţi, nici spâni, nici bărboşi, nu avem ochii albaştri, nici negri, ori nasul cârn sau coroiat. Nu suntem nicicum. Fiindcă Fiinţa din noi este una şi aceeaşi, deposedată de tot ce ţine de “a avea” şi “a face”.

Iată, deci, cheia misterului. Nu veţi găsi, niciodată, nicăieri, vreo poză de-a lui Remi Boyer, fiindcă el nu vrea să fie recunoscut după asta.

Ci după scrierile sale, după ceea ce există, după Fiinţa sa.

Dar îl vom putea vedea cu toţii, pe viu, Sâmbătă, 9 Februarie, la orele 14,00, într-o conferinţă neconvenţională, cum numai el ştie a face, la sala “I.C.Brătianu” a Universităţii “Dalles” din Bucureşti, sală aflată peste drum de frumoasa Biserică a Amzei, lângă piaţa cu acelaşi nume.

Este o ocazie ce nu trebuie pierdută.

Aici şi acum