O povestire centenara

Am citit cu nesat, la vremea cand am gasit-o, pe Naomi Klein cu al ei "No logo", si pe Alissa Quart cu al ei "Branded" si, in fine, pe Joel Bakan cu "The Corporation" (Apropo, pe TVR Cultural e un documentar in trei parti, care pleaca de la volumul lui si pe care vi-l recomand cu caldura).

Am citit cu nesat, la vremea cand am gasit-o, pe Naomi Klein cu al ei "No logo", si pe Alissa Quart cu al ei "Branded" si, in fine, pe Joel Bakan cu "The Corporation" (Apropo, pe TVR Cultural e un documentar in trei parti, care pleaca de la volumul lui si pe care vi-l recomand cu caldura). Cartile lor sunt pline de exemple care infiereaza corporatiile, demistificand mitologia secolului al XXI-lea: doctrina marcilor, fie ele de companie au ba. De la promisiunile fara acoperire la gargarologia incontinenta si ipocrizia cea mai crunta, nimic nu le-a ramas nedescoperit acestor autori cu cravasa critica la purtator. Cum ramane deci in picioare un astfel de sistem - corporatia - , daca lucrurile sunt asa de putrede in Danemarca? Simplu, unele structuri care pot sta lejer sub acest statut chiar sunt sanatoase, vesele, performante cand vine vorba de afaceri, prietenoase cu publicul lor, civilizate cu competitia. Toma ce sunt, n-am crezut pana n-am vazut. In Atlanta, locul de bastina al primei marci globale, sensibila la realitatile locale - Coca-Cola - am avut revelatia ca nu toate multinationalele inseamna beton si sticla, ca nu toate corporatiile vampirizeaza societatea sau angajatul si ca generalizarile in necunostinta de cauza sunt cel mai adesea improprii si nedrepte.

Nu stiu ce va imaginati voi despre cum arata Coca-Cola acasa la ea, cum se vorbeste la Coca-Cola si cum iau masa executivii. Ce e afisat pe pereti, cum e mobilierul, cum arata biroul unui director luminat, care a devenit muzeu in miniatura, dupa ce posesorul lui s-a stins din viata. Am fost de curand la domiciliul de peste ocean al acestei venerabile doamne a marcilor, care face anul acesta 120 de ani de pasiune cu publicul ei. A fost o experienta pe care o ai probabil o data in viata. Prima impresie? O fabuloasa sensibilitate la arta, indiferent ca tine de pop culture sau de inceputurile modernismului. Rodin si Picasso sunt acasa la Coca-Cola.

In zona birourilor executive, scarile interioare, luminatoarele, spatiile destinate unei pauze de peste zi sunt conservate dupa tipicul vremurilor de altadata. Fotoliile sunt tapitate cu panzeturi elaborate, pe jos e totul acoperit de un merinos tuns scurt, alb-spumos. Merg din birou in birou si mi se pare ca traiesc un detur in timp, fara sa pierd nimic din confortul contemporan. Colectii de obiecte care cocheteaza cu arta domestica, argintarie, portelanuri fine, boluri sarmante in care se prepara licoarea in farmaciile de acum o suta de ani. Carti vechi, imbracate in piele, produsul muncii unui impatimit de cartografie, o nebunie a miniaturilor rafinate. Premii, timbre, peceti, o colectie de carti postale unicat, al caror desen elaborat se intindea, in termeni de executie, pe durata unui an si ai caror destinatari erau la fiecare Craciun clientii speciali ai companiei. Sa angajezi vreme de patru decenii un desenator talentat, care sa faca in fiecare an alta bijuterie grafica pentru clientii tai, e un foarte pasager detaliu care vorbeste despre relatii personale si personalizate in numita companie. Si, cum bine stim, detaliile fac diferenta. In fine, biroul lui Mr Woodruff, cel care a mizat pe inovatie in anii ’20 - traininguri pentru angajati, sistem de fidelizare a cumparatorului, frumoasa manie a calitatii produsului, in orice chip si orice forma, fie ea dozata sau imbuteliata. Woodruff, sa va reamintesc, e celebrul precursor al globalizarii. A fost unul dintre primii oameni de business care a vazut oportunitatea extinderii unei marci mult dincolo de granite. Gratie lui, generatia lui Tzara, foarte dada, probabil consuma deja in Parisul interbelic licoarea "exhilaranta si racoritoare", nascuta peste ocean. Flor, o cubaneza sarmanta, care in tinerete probabil a zobit multe inimi, astazi asimilata complet culturii sudiste, este ghidul nostru prin muzeul viu din Atlanta. Vorbeste cu o pasiune vizibil netrucata despre legendarul Woodruff. Ce fel de om trebuie sa fi fost, daca, stins din viata, oamenii se refera la el ca la o persoana vie? Si daca fac pelerinaj inspirational la biroul lui, ramas intact din ultima lui zi de viata. Baiat al unuia dintre actionarii majoritari ai companiei, inainte de a ajunge in fruntea ierarhiei la Coca-Cola si-a inceput cariera ca vanzator de camioane la White Motors Company. A avansat acolo din structura in structura, pana a devenit, la 33 de ani, vicepresedinte. Dupa ce a invatat meseria pe usi straine, a venit la compania tatalui, unde a facut minuni. A fost si asta o lectie americana a evolutiei in business-ul adevarat.

Nu doar arta cere sacrificii, ci si educatia in spiritul marilor afaceri. Tot la Atlanta am avut confirmarea ca poti tine 120 de ani o companie in picioare, cu un succes mereu actualizat, daca iei in calcul lucrurile simple: sa nu-ti incalci promisiunile, sa stii nu doar sa iei, ci sa stii si sa oferi. Cu amandoua mainile. Sa te pricepi la oameni si sa-i alegi dupa tipic: sa fie pasionati, sa aiba umor, sa fie complementari unii cu altii si sa traiasca bine cu asta. Nu-i asa ca pare foarte simplu? Asa am inteles mecanismul reprezentarilor despre Coca-Cola si urmaritorul lui, demontat in toate rotitele: de ce inainte de revolutie, de fiecare data cand terminam o sticluta de Pepsi, tot cu gandul la Coca-Cola eram? In mintea mea, Pepsi era o amintire palida, un fel de ruda saraca de la tara a licorii de peste ocean. Pepsi era pentru noi, esticii, in vreme ce Coca-Cola era pentru ceilalti, care aveau apa calda si calatorii libere, sapunuri aromate si parfumuri Madame Rochas, Mercedes si libertate, tigari fine si blugi, si care traiau in tarile tuturor posibilitatilor, unde curgea lapte si miere si era raiul pe pamant. De ce asa? Pai de-asta!