Ştrengăriţa de viaţă

Se pare că iubirile care au fost n-au fost niciodată. Ele sunt in continuare. Nu le resimţi in fiecare zi şi-n fiecare clipă. Numai cănd deschizi sertarul le găseşti acolo, pitite, aşteptănd, sfioase şi cuminţi, niţel aer proaspăt.

Se pare că iubirile care au fost n-au fost niciodată. Ele sunt in continuare. Nu le resimţi in fiecare zi şi-n fiecare clipă. Numai cănd deschizi sertarul le găseşti acolo, pitite, aşteptănd, sfioase şi cuminţi, niţel aer proaspăt. Sertarele-astea cu iubirile lor cu tot cred că-s cam aşa cum sunt cutiile din care ies vijelios şerpi lungi de plastic verde, ca să-i sperie pe copiii mititei. Ei bine, n-aş şti acum ce-i cu iubirile tăinuite prin unghere-adănci ale sufletului, dar am avut parte măcar de-o avanpremieră. Cineva, cumva cam ca la cinema, un domn distins şi sur, işi iese, ca la un semn, din rolul zilnic, din pielea şi din hainele vărstei şi-o ia la trap, intr-o secundă, spre tinereţe, spre liceu, spre iubiri de-atunci. Povesteşte cu patimă. Cu ochii mari şi limpezi. Nici un rid, nici o grimasă, nici o zvăcnire, nici o crampă, nici un zvon, nici un şuier. Linişte deplină-n jurul lui, de parcă lumea ar fi stat pe loc şi ea, pentru o clipă, să-l asculte. Ori poate că timpului nu-i convenea să stea pe loc ca să-l asculte, nicicum să se intoarcă la liceu, numai că vraja unor amintiri atăt de vii era aşa hipnotică, incăt pasămite nici timpul nu ştia-ncotro s-o mai apuce. Aşa că zăcea, pentru moment, ameţit şi tulburat, să-şi aerisească omul sufletul niţel.

Fusese vorba de-o fată dulce şi blajină. Sărmană şi cuminte. Darnică şi iubitoare. O fată care fusese protecţia, grija, suferinţa. Şi care-acum insemna, pe lăngă toate astea, şi dor. Şi intrebări: ce s-a intămplat de am ajuns aici? Ce s-a-ntămplat de-a ajuns ea acolo? Ce s-a-ntămplat de n-am ajuns impreună? Ce s-a-ntămplat, ce nu, realitatea e că domnul trebuia să rezolve o treabă din care se-ntrerupsese ca să şteargă puţin de praf iubirea de demult. Urma deci să se rupă vraja şi printr-un magic pocnit din degete, ca mereu, să se revină la subiect. Numai că omul n-a mai vrut să-mbrace chipul cu care venise, ci a ieşit zămbind a-nţelepciune: aşa e viaţa, trebuie să fii foarte atent la ea, că te joacă pe degete. Mare ştrengăriţă, viaţa asta...