Tăvăleala de grija altuia

Printre noi vieţuiesc indivizi care n-au altă treabă decât să moară de grija altuia. În mod cert, mulţi dintre voi aveţi cel puţin un administrator băgăcios care nu poate dormi dacă nu ştie ce venituri aveţi şi de unde vă faceţi cumpărăturile.

Administratora mea, de pildă, nu conteneşte să mă întrebe ce mai fac mama cu tata. Pe mama n-a văzut-o niciodată, iar pe tata l-a zărit o singură dată, când mă ajuta să car moloz. Îmbrăcat, desigur, cu nişte jerpelituri specifice activităţii pe care o presta, însă doamna administratoră, dotată cu nas fin, a înţeles îndată că tatăl meu trebuie să fie cel puţin un pui de inginer, ceva, dacă nu chiar profesor pensionat. Aşa încât, valoarea mea şi a familiei mele extinse se cere gâdilată de fiecare dată când doamna aceasta găseşte că e prea lipsit de farmec doar să-mi încaseze, tăcută, banii.

Ideea e că din categoria asta fac parte, cum altfel, şi unii dintre cei care răsfoiesc din când în când pagina prezentă. Ei, mă gândesc, au prea mult timp liber şi prea puţină imaginaţie ca să-l folosească astfel cu cap. Aşa că tot citesc d-aici. Desigur, totul le pute şi cumva se face că revin şi totodată ţin morţiş să-şi verse în scris părerea lor despre orânduirea lucrurilor.

Astfel, dacă ating subiectul slăbăturilor de fete care bat bulevardele şi se cred artiste, atunci dumnealor mă diagnostichează cu sindrom de buldozer hămesit. Dacă scriu despre divorţuri şi răfuieli casnice, atunci sunt clar o deprimată fără leac pe care tocmai a lăsat-o bărbatu' pentru una cu cur mai mişto. Dacă vorbesc despre cât de nasoi sunt unii în pat, atunci e limpede că n-am văzut în viaţa mea ori că m-am bucurat numa' cu d-alea mici, moi şi cam obosite. Dacă scriu despre iubire veşnică, atunci mă cred vreo poetesă - ratată, fireşte -, care încă visează luceferi. O proastă, gen. În fine, dacă ţin partea fetelor, sunt clar o feministă jalnică. Dacă mai zic ceva de bine şi de bărbaţi, atunci sunt aşa de penibilă, că practic lor nu le vine-a crede!

Însă pe mine aceste fapte mă umplu de emoţie, de oftat prelung, de lacrimi şi suspine. Fireşte, ei caută înfriguraţi să citească chestii cu titluri imunde şi în loc să fie atenţi la jegosu' de subiect care-i frământă pe ei, sărăcuţii, mor de grija mea! De-a dreptu' touching, zău, nici nu ştiu ce-am făcut să merit...

PS: pentru muritorii de grija mea, acum schimb pamperşi, mă fâţâi cu plodu-n braţe să adoarmă, după care mă apuc să calc rufe. Ştiu, penibil, da' aşa suntem noi ăştia cu vieţi de rahat, dar cu inimi aşa de mari şi de bune, că ne e suficient să ştim că vă distraţi voi mai bine şi sunteţi voi muuult mai deştepţi. Hai, pa, pa!