Alphonse Laveran

De la vârste fragede, Alphonse Laveran a venit în contact cu domeniile pe care avea să le urmeze în decursul vieţii. Tatăl său şi bunicul din partea tatălui erau medici, iar bunicul şi străbunicul din partea mamei erau comandanţi în cadrul armatei.

Premiul Nobel pentru Medicină 1907

De la vârste fragede, Alphonse Laveran a venit în contact cu domeniile pe care avea să le urmeze în decursul vieţii. Tatăl său şi bunicul din partea tatălui erau medici, iar bunicul şi străbunicul din partea mamei erau comandanţi în cadrul armatei. Când era foarte mic, a mers cu părinţii săi în Algeria şi a revenit în Franţa, când tatăl său a preluat postul de profesor la Şcoala din Val-de-Grace.

Educaţie. Dorind să urmeze cariera tatălui său, în 1863 s-a înscris la Şcoala de Sănătate Publică de la Strasbourg, iar în 1866 a început să lucreze ca rezident în spitalele civile din Strasbourg. Teza sa de licenţă discuta modalităţi de regenerare a nervilor. Când a izbucnit războiul franco-german, Laveran avea rangul de asistent medical major şi a fost trimis pe front ca medic de ambulanţă. În 1874 a fost numit director în cadrul secţiei de Boli şi Epidemii Militare la Şcoala din Val-de-Grace, funcţie deţinută anterior de către tatăl său. În 1884 a devenit profesor de igienă militară în cadrul Şcolii de la Val-de Grace, iar după încheierea perioadei de profesorat a fost numit director al spitalului militar din Lille şi director al serviciilor de sănătate din Regimentul 11 din Nantes.

Recunoaştere. În 1889, Academia de Ştiinţe din Franţa i-a oferit lui Laverand pre­miul Breant pentru descoperirea paraziţilor malariei. În 1893 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe, iar în 1912 a devenit Comandant al Legiunii de Onoare. A fost numit membru de onoare a numeroase societăţi faimoase din Marea Britanie, Belgia, Italia, România etc.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Cercetări

Din 1870 până în 1883 Alphonse Laveran a lucrat la Bone, în Algeria, unde şi-a efectuat cercetările privind paraziţii ce provoacă malaria la om. În 1882, a călătorit la Roma în interes ştiinţific, pentru a compara paraziţii găsiţi în sângele bolnavilor de malarie din Algeria, cu para­ziţii din sângele soldaţilor italieni infectaţI în timpul campaniei in Algeria. Cercetările au confirmat ceea ce ştia deja: paraziţii coincideau. Primele sale lucrări despre paraziţii malariei au fast primite cu scepticism, însă studii atente efectuate în mai multe ţări i-au adus premiul Breant din partea Academiei de Ştiinţe. Din 1894, timp de zece ani a condus mai multe cercetăti privind hematozele endoglobulare, sporozoarele şi trypanosomele. În 1907, a fost laureat cu Premiul Nobel pentru medicină, pentru întreaga sa muncă de cercetare asupra protozoarelor ce cauzează boli. A donat jumătate din premiu pentru fondarea Laboratorului de Mdicină Tropicală de la Institutul Pasteur. După recunoaşterea muncii sale nu şi-a pierdut însă interesul asupra malariei. A continuat să viziteze în Franţa zone afectate de această boală şi a fost primul care a presupus că, în afara corpului uman, parazitul malariei se găseşte în familia de insecte numită Culicidae, făcând astfel legătura între tânţarul Anofel şi malarie.

CV

Data naşterii -18 iunie 1845

Locul naşterii - Paris, Franţa

Carieră

1870-1871 – a lucrat ca medic în cadrul armatei, în timpul războiului franco-german;

1880 – a descoperit, în Algeria, cauza malariei;

1884 – a devenit profesor de igienă militară la Şcoala din Val-de-Grace;

1896 – a fost numit Director al Serviciilor Onorare la Institutul Pasteur;

1907 – a câştigat Premiul Nobel pentru Medicină; a înfiinţat Laboratorul de Boli Tropicale la Institutul Pasteur;

1908 – a fondat Societatea de Patologie Exotică;

18 mai 1922 – încetează din viaţă la Paris