Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Studiile arată că, deşi ştim că roboţii sunt doar nişte obiecte, avem tendinţa să-i tratăm ca şi cum ar fi vii, stabilind relaţii afective cu ei şi creditându-i cu sentimente. Este vorba de aşa-numiţii “roboţi sociali” - de la jucării inteligente, până la roboţi de companie cum sunt cei folosiţi în scopuri medicale ori în căminele de bătrâni.
Pornind de aici, o cercetătoare de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) a făcut un experiment. La începutul lui februarie, în cadrul conferinţei Lift 13 de la Geneva dedicată noilor tehnologii, ea a cerut mai multor participanţi să chinuiască până la “moarte” pui de dinozaur-robot Pleo. Scopul a fost să afle ce au simţit oamenii făcând asta.
Organizatorul experimentului a fost Kate Darling, specialistă în politica inovaţiei şi proprietate intelectuală la MIT. Ea s-a remarcat anul trecut, când a ridicat problema acordării de drepturi legale roboţilor sociali. Iată explicaţiile sale, date într-un interviu acordat recent ziarului elveţian Le Temps.
Ce drepturi ar trebui să dăm acestor roboţi?
Cred că proiecţiile pe care le facem asupra roboţilor sociali şi legăturile pe care le stabilim cu ei ar putea să ne pună în situaţia de a vrea să le dăm o formă de protecţie juridică. Nu vorbesc de un fel de drept la viaţă - că n-am avea dreptul să îi oprim etc. Spun mai degrabă de ceva asemănător legilor de protecţie a animalelor. Nici lor nu li se acordă dreptul la viaţă, dar am adoptat legi împotriva maltratării. După părerea mea, nu din cauza durerii pe care ar putea-o simţi, cât a reacţiei pe care ne-o cauzează durerea lor.
Nu degeaba protejăm mai mult animalele de care ne simţim ataşaţi sau cu care ne putem identifica. Când Pleo a ieşit pe piaţă, unii au pus pe internet filmuleţe în care îl torturau: îi testau limitele. Reacţiile au fost extreme, internauţii au fost bulversaţi, chiar dacă – ca şi mine dealtfel – ştiau bine că e vorba de un robot. Imaginile în care chestiile astea se chircesc de durere ne provoacă reacţii care trec dincolo de ceea ce există în acele motoare. De aici a apărut ideea de a da roboţilor drepturi de “ordinul doi”, în sensul că nu le sunt inerente. Ele sunt mai mult pentru binele nostru şi cel al societăţii.
Legea are tendinţa de a ne regla comportamentul din punct de vedere etic şi de a descuraja acţiuniile care în alt context s-ar putea dovedi nocive. Şi, descurajând maltratarea roboţilor sociali, se promovează valori pe care le considerăm benefice pentru societate, cum ar fi de a avea grijă de toate lucrurile şi fiinţele.
Dacă un copil dă un şut în roboţelul său, o va face poate şi cu o pisică ori cu alt copil. În unele ţări, când se descoperă un caz de maltratare a animalelor, se declanşează automat o anchetă şi pentru o eventuală maltratare a copiilor. Pentru că acest gen de comportament are tendinţa să se transfere.
Dar animalele sunt fiinţe, roboţii nu sunt.
Cum definim viaţa? Şi ce importanţă are?
Răspunsul nu variază în funcţie de cultură?
Într-adevăr. În tradiţia şintoistă japoneză, fiecare obiect are un suflet. Şi asta explică într-o oarecare măsură de ce cultura japoneză acceptă mai bine compania roboţilor. Ea nu împarte lucrurile în “vii” şi “non-vii”, ca în cultura occidentală.
Cum definim perimetrul? Şi prăjitorul meu de pâine ar trebui protejat?
Linia de demarcaţie va fi neclară şi arbitrară. Dar sistemele juridice sunt obişnuite cu asta. Studiile au arătat că cei care ne provoacă cel mai mult reacţii emoţionale sunt roboţii care combină câţiva factori: au corp, sunt autonomi, interacţionează cu noi.
Sunt oameni care sunt ataşaţi de maşina lor.
E adevărat. Militarii americani au testat un robot care dezamorsa mine. Semăna cu un păianjen uriaş, cu şase picioare. De fiecare dată când trecea peste o mină, pierdea un picior. Colonelul care conducea proiectul l-a întrerupt argumentând că era inuman, că nu putea suporta să vadă acel robot care se târa pe picioarele rămase.
Asta arată că linia e neclară, că ne identificăm şi cu lucruri care nu sunt antropomorfe. Faptul că acel robot semăna vag cu un animal, chiar dacă nu fusese proiectat cu această intenţie, a fost suficient. Ia când asta se face din proiectare, lucrurile merg şi mai departe.
Citește pe Antena3.ro
