Ferestre în asfalt... Creierul prins în ofsaid

Un uriaş cu ochii larg deschişi zace pe şo­sea. Pare îngrozit. Corpul său sculptat în pachete de muşchi a încremenit în poziţie embrionară. Lumea s-a strâns buluc în jurul lui, vrând să afle ce se întâmplă. Cine este el? De unde a venit? Ce-a păţit? Nu toţi pri­vitorii sunt norocoşi. Unii văd ceea ce trebuie, alţii... Ochiul poate fi foarte uşor pă­că­lit. Realitatea nu e tocmai ceea ce pare a fi.

O istorie de peste 500 de ani
Ce aţi face dacă într-o dimineaţă aţi găsi, în faţa uşii de la intrare în bloc, un lac crista­lin traversat de un trunchi de copac? Aveţi trei posibilităţi: fie încercaţi să treceţi peste el, fie vă întoarceţi în casă, fie vă rugaţi... să vină ploaia. Şi dacă, aflat la plimbare cu iu­bi­tul/iubita pe un bulevard, aţi nimeri pe un te­ren pe care e în plină desfăşurare un meci de baschet, l-aţi ocoli? Răspunsul la aceste în­tre­bări este negativ.
Artiştii ştiu de ce... Întrebările nu sunt lipsite de sens deoarece scenele mai-sus descrise sunt... desene pe asfalt. Pentru o mai bună înţelegere a celor spuse aici, accesaţi http://picture-planet.net/v/streetart/ şi răsfoiţi albumele de pictură cu lucrări semnate de Leonardo da Vinci, Hans Holbein jr., Andrea Pozzo, Marcel Duchamp şi alţii.

Ochiul lui Leonardo
În urmă cu peste cinci sute de ani, aşa-nu­miţii „madonnari” din Italia desenau la bâl­ciuri, în pieţe şi pe străzile oraşelor portrete „tridimensionale” reprezentând-le pe Mona Lisa şi Madonna. Foloseau cărbune, cretă albă şi cioburi de ţiglă. Ce îi diferea pe ei de ceilalţi pictori? – Suportul de lucru era altul, mate­ria­lele folosite difereau pe alocuri. Dar cea mai mare discrepanţă o constituia faptul că lu­cră­rile lor aveau sens privite... altfel. Ajungeau la această performanţă cu ajutorul aşa-nu­mi­tei anamorfoze, perspectivă prin care o ima­gine distorsionată capătă sens în anumite con­diţii – privită dintr-un anumit unghi sau în oglindă cilindrică. Istoricii de artă consideră că primul care a experimentat tehnica anamorfă a fost Leonardo da Vinci, care în 1485 a desenat celebrul Ochi, care capătă sens privit dintr-o perspectivă oblică, înclinată.
Una dintre cele mai remarcabile lucrări de anamorfoză a fost semnată în 1533 de Hans Holbein jr. – „Ambasadorii” („Portret dublu al lui Jean de Dinteville şi Georges de Selve”). Tabloul realizat în ulei prezintă doi dintre ambasadorii Franţei în Europa la acea vreme. Şi mai prezintă ceva.

În jumătatea de jos se află un element care pare să nu aibă nici un sens. Dar dacă lucrarea este înclinată spre stânga, elementul se de­voalează într-un... craniu.
Ajuns în prezent, după ce a parcurs etape importante ale istoriei, anamorfoza i-a ajutat pe artiştii din zilele noastre să-şi dea frâu liber imaginaţiei, utilizând ca suport pereţi, trotuare, străzi.

Rechini, zei, laptop-uri...
Julian Beevers, Gregor Wosik, Edgar Mueller, Manfred Stader, Kurt Wenner, Mark Cummings – sunt doar câţiva dintre artiştii care reuşesc, ajutându-se de banala cretă, fond acrilic şi de puterea iluziei optice, să transforme suprafeţele de beton în opere de artă. Ei îmbină umbrele şi culorile, perspectiva şi înţelesul lucrurilor într-un mod atât de simplu, dar şi de complex, în acelaşi timp, încât reuşesc foarte uşor să trezească mirarea privitorilor. În ciuda celor două dezavantaje pe care le prezintă – ploaia le spală imediat, iar senzaţia de tridimensional este obţinută doar dintr-un anumit unghi al privirii –, aceste lucrări debordează în creativitate, originalitate şi... matematică, de vreme ce, pentru a le crea, artiştii folosesc o cameră pe trepied cu ajuto­rul căreia urmăresc, pas cu pas, „construcţia”.

Occidentalii, cu precădere, sunt obişnuiţi să-şi poarte paşii peste ochiuri de apă limpede traversate de trunchiuri de copac sau peste avene înfricoşătoare, fără să se teamă că se vor îneca sau lovi. Şi nu se tem nici de hăul în care a fost aruncat un zeu sau de gheţarul cră­pat din centrul oraşului. Par surprinşi să gă­sească pe trotuare sticle uriaşe de whiskey sau laptop-uri gigant, rechini masivi ori flu­viul prin care întoată oameni în buricul unei me­­tropole, dar nu fac mare caz din asta.