Jocul minţii

Originea jocului de şah nu a fost până acum stabilită cu exactitate. Este cunoscut însă faptul că acest joc s-a răspândit din zona de nord a Indiei, cele mai vechi însemnări despre el datând de la jumătatea primului mileniu.

Legenda apariţiei şahului spune că în secolul al XV-lea matematicianul indian Sessa ebn Daher a inventat jocul "chaturanga" pentru a-l ajuta pe regele Shehran să pună capăt plictiselii. Daher a fost de acord să fie răsplătit în boabe de grâu, dar numărate după o regulă impusă de el: un bob pentru prima pătrăţică de pe tabla de joc, două boabe pentru ce-a de-a doua, patru pentru cea de-a treia, opt pentru cea de-a patra şi tot aşa până la cea de-a 64-a căsuţă. Se spune că Shehran ar fi fost într-adevăr amuzat de cerere, realizând că grâul adunat la finalul calculelor ar fi cântărit nu mai puţin de 700.000 de milioane de tone.

ARMATA CELOR PATRU DIVIZII. "Chaturanga", care în limba sanscrită însemna "armata celor patru divizii", era un joc bazat pe strategie militară, piesele inspirate din elementele componente ale armatei din acele vremuri. "Regele" şi "Calul" s-au păstrat până în zilele noastre, iar "Sfătuitorul", "Carul", "Elefantul" şi "Soldatul" au devenit "Regină", "Turn", "Nebun" şi "Pion". Jocul şi-a început călătoria de răspândire cu ajutorul neguţătorilor care urmau Drumul Mătăsii, ajungând iniţial în imperiul persan, de unde a fost preluat de musulmani şi dus în Spania şi Italia în secolul al X-lea. Drumul lui "chaturanga" în Europa a continuat cu ajutorul vikingilor care l-au purtat până în Scandinavia şi Islanda.

Nu se ştie exact când a fost schimbată denumirea sa, dar etimologia cuvântului "şah" provine din limba veche arabă în care "shah" desemna regele sau conducătorul poporului. Răspândirea sa pe continentul european a întâmpinat nu de puţine ori dificultăţi. La jumătatea secolului al XII-lea, şahul devenea punct de interes pentru artă, piesele sale fiind confecţionate din cele mai scumpe materiale, precum jasp (piatră semipreţioasă de culoare roşie, verde sau negricioasă, n.r.) sau cristale. O sută de ani mai târziu, şahul era interzis de regele Ludovic al IX-lea, fiind considerat joc de noroc, deoarece mizele în ceea ce priveşte câştigătorul erau puse în bani. Jocul a fost apoi blamat şi interzis şi de Biserică, fiind asociat cu revolta în urma unor incidente violente ce au urmat unor partide de şah jucate în Londra secolului al XIII-lea.

SPORT. Şahul a devenit sport inclus în competiţii abia la începutul secolului al XIX-lea, în aceeaşi perioadă fiind ridicată pentru prima dată problema timpului permis pentru a gândi mutarea unei piese. Prima competiţie internaţională de şah (organizată de Howard Staunton, cel care a creat piesele de şah cu formă standard, n.r.) a fost Turneul Londonez din 1851, concurs câştigat de germanul Adolf Anderssen. În 1861 au fost introduse primele clepsidre, acestea fiind ulterior înlocuite cu pendule şi mai târziu cu ceasuri mecanice. Astăzi există mai multe tipuri de joc, în funcţie de timp, care durează de la şapte ore până la 30 de minute sau o oră, acesta din urmă fiind "şahul rapid". Există însă două tipuri de partide de şah şi mai rapide, una durând 15 minute, iar cea de-a doua sub trei minute.

Strategii şi reguli

Unele dintre mutările acceptate la jocul de şah au fost păstrate în forma originală, aşa cum este cea a Calului, datând încă de la jumătatea primului mileniu. Altele, mai revoluţionare, au fost introduse o dată cu evoluţia pieselor moderne. În secolul al XIV-lea a fost desemnată regula mutării primului Pion pe distanţa a două căsuţe. Tot în aceeaşi perioadă, dorindu-se îndepărtarea de accentul militar al jocului, o parte dintre piese au primit ranguri mai apropiate de societatea acelor vremuri, aşa cum este "Nebunul", care a înlocuit "Elefantul". Dacă la început un joc de şah putea dura chiar şi câteva zile, din lipsa existenţei unor tactici strategice clare, regulile dezvoltate pe parcursul a câteva secole au permis scurtarea timpului de joc şi aplicarea unor mutări devenite astăzi clasice. Unul dintre primii profesionişti ai şahului, italianul Gioacchino Greco, a făcut publică în secolul al XV-lea prima analiză a diferitelor tactici de cucerire a "Regelui", demonstrând că pot fi construite diferite strategii pentru a juca şah.