Lumea mumiilor

Cândva au fost oameni vii. Acum sunt doar nişte obiecte. Nişte obiecte stranii, care, simultan, sunt călători în timp şi soli ai Lumii de Dincolo. Ajunse pe mâna savanţilor contemporani, sunt şi “vorbitori” muţi în numele unor vechi civilizaţii: Mumiile.

Publicul larg consideră că “patria” mumiilor este Egiptul antic. Cunoscătorii iau în calcul şi America de Sud. Turbăriile acide din N-V Europei, pustiurile Chinei, Moscova şi, cu voia voastră, România, sunt alte câteva tărâmuri “populate” cu mumii. Unele au fost “preparate” special, în vechi ri­tualuri funerare. Pe altele le-au păstrat condiţiile de mediu deosebite. Dar, indiferent cum a “supravieţuit”, orice mumie ajunsă în zilele noastre este o “maşină a timpului” care reface, aproape fotografic, chipul  unor vremuri apuse.

O ştiinţă străveche

De fapt, ce este o mumie? Lumea îşi închipuie că ştie, că doar, deh, toţi am învăţat la istorie despre Egiptul antic. Lucrurile sunt ceva mai complicate. Pe de o parte, nu toate mumiile vin din ţara faraonilor. Pe de altă parte, acolo, în Egipt, pregătirea morţilor pentru eternitate era o întreagă ştiinţă. O ştiinţă complexă, care dincolo de rigorile rituale cerea cunoştiinţe solide de anatomie, de biologie şi chimie. “Povestea” mumiilor egiptene a început cândva, în Perioada Predinastică. Atunci s-a observat că morţii îngropaţi în nisipul uscat din deşert se păstrau intacţi, fără să se descompună. După unificarea celor două regate, în jurul anului 3.100 î.Hr, s-a impus credinţa că viaţa veşnică este accesibilă cu o condiţie: păstrarea corpului fizic. În primele dinastii ale Vechiului Imperiu, trupurile faraonilor tre­cuţi la cele veşnice erau înfăşate în pânză impregnată cu răşină. Tratament sumar, care nu împiedica descompunerea ţesuturilor şi, în final, a întregului corp. Abia la sfârşitul Dinastiei a lll-a egiptenii au înţeles că o mumificare reuşită trebuie să înceapă din interior, prin îndepărtarea organelor digestive, care se alterează primele. Iar cea mai veche mumie descoperită până acum provine din Dinastia a V-a, către anul 2.400 î.Chr.

Procedurile “standard”

Indiferent dacă era vorba de un faraon sau de un om obişnuit, cadavrul era preluat de preoţii oficianţi, imediat după constatarea morţii, iar locul unde se opera mumificarea se numea “Aşezarea pură a casei celei frumoase”. Mai întâi se îndepărtau organele interne, extrase printr-o incizie abdominală. Pe acolo erau scoase intestinele, stomacul, ficatul şi plămânii. Mumificate separat, ele erau puse în “canope”, mici vase aşezate în sarcofag lângă mumia propriu-zisă. Inima şi rinichii rămâneau în corp şi se conservau odată cu el. Considerat a fi neimportant, creierul era îndepărtat brutal, extras prin fosele nazale, după distrugerea mecanică a sinusurilor frontale. După aceste faze, trupul era spălat, interior şi exterior, cu vin de palmier. Apoi, timp de 70 de zile, era băgat în “Natron”, o sare care deshidrata complet ţesuturile. Ulterior, corpul uscat era uns cu ulei de cedru la care se adăugau smirnă, scorţişoară şi alte mirodenii. Cavitatea cra­niană şi cea abdominală erau umplute cu răşină de pin, un bun bactericid. Ultima fază era “înfăşarea” mumiei în bandaje din pânză de in, impregnată cu bitum. Între feşe se puneau amulete sacre, pe post de protectori magici. Corpul astfel obţinut era impodobit cu un “chip” funerar care, în cazul faraonilor, era din aur. Din păcate, singul asemenea obiect descoperit până acum este celebra mască a lui Tutankamon.

Cercetări moderne

Ofrandele funerare, de un înalt nivel artistic, vorbesc despre viaţa socială şi spirituală din Egiptul antic. Dar mumiile depun mărturie despre traiul zilnic. În ultimele decenii, ele au fost studiate chiar şi cu aparatură medicală modernă. La începutul sec. al XX-lea, li s-au făcut radiografii complete. Iar de câţiva ani faraonilor li se fac tomografii şi investigaţii R.M.N., la fel ca unor pacienţi vii. Iar analizle biochimice oferă date despre regimul alimentar şi despre bolile care-i loveau pe egipteni, indiferent de poziţia socială. Astfel s-a aflat că faraonul Ramses al V-lea era chinuit de o boală de piele, iar Tutankamon de o măsea infectată. S-au identificat boli provocate de viermi intestinali, dar şi de “bilharzia”, para­zit prezent şi astăzi în Africa. O realizare majoră este şi refacerea fidelă a chipului unor personaje celebre ale istoriei. Abia de curând s-a aflat cum arătau Tutankamon, Ramses al ll-lea sau faraonul eretic Echnaton. Tot o mumie a scos la iveală şi o altă ciudăţenie: între feşele ei s-au găsit frunze de tutun şi de coca. Fumau faraonii? Prizau ei oare cocaină? Deocamdată nu ştim. Dar prezenţa unor plante americane, care teoretic n-aveau ce căuta în Egiptul antic, poate indica o legătură străveche, nedemonstrată altfel, între cele două zone ale planetei.

“Păpuşile” din Chile

Dacă Egiptul a “produs” cele mai renumite mumii, America de Sud este “patria” celor mai vechi dintre ele. În 1983, în nordul statului Chile s-au găsit nişte obiecte ciudate: un fel de păpuşi atent finisate. Cerce­tările ulterioare au scos la iveală o realitate fabuloasă: presupusele “păpuşi” erau, de fapt, mumii. Nişte mumii stranii, vechi de peste şapte mii de ani. Mai vechi, deci, cu 2.500 de ani decât cele mai “bătrâne” dintre cele descoperite vreodată în Egipt. O dată cu ele s-a identificat şi o cultură neşti­ută. Numită “Chinchorro”, această civilizaţie a aparţinut unor triburi intrate în istorie cândva în jurul anilor 5000 î.Hr. În lipsa altor urme arheologice, cele peste o sută de mumii din Chile sunt singurii martori ai existenţei acestui vechi popor, care avea un sistem unic de mumificare. După deces, muş­chii defunctului erau îndepărtaţi, organele interne erau substituite cu mulaje de argilă, scheletul era întărit cu fibre vegetale legate strâns de oase, iar tegumentele se înlocuiau cu piei tăbăcite de animal. Remodelat dintr-un amestec de cenuşă, argilă şi gră­simi, corpul era apoi pictat în culori vii. În câteva cazuri, capetele mumiilor aveau pe­ruci şi feţele erau dublate de măşti pictate.

Varianta sud-americană

Pentru America de Sud, “Chinchorro” au fost doar începutul. Adevăraţii maeştrii ai mumificărilor au apărut mult mai târziu: sunt popoarele care au trăit pe teritoriile ocupate de Imperiul incaşilor. Şi incaşii înşişi. Dar între mumiile precolumbiene şi cele egiptene există o mare deosebire. Ascunşi în sarcofage somptuoase, defuncţii din Valea Nilului erau puşi în mormânt odată pentru totdeauna, lăsaţi să aştepte acolo viaţa veşnică. În schimb, la precolumbieni, mumiile erau scoase periodic “în lume”. Refăcute şi ferchezuite, erau plimbate, timp de câteva zile, prin locurile în care au trăit cândva.

Altfel spus, moartea nu împiedica pe nimeni să participe la viaţa socială a celor care, momentan, erau încă vii.

Poporul mumiilor

America de Sud a intrat în atenţia arheologilor târziu, la începutul sec. al XX-lea. Chiar şi aşa, cercetările au identificate multe civilizaţii excepţionale, unele multimile­nare. Iar prezenţa mumiilor n-a fost o surpriză: conchistadorii vorbiseră demult despre ele. Confirmându-i, arheologii au reînviat un întreg “popor al mumiilor”. Procedeele de conservare a lor sunt însă puţin cunoscute. Cronicarul Gomara spunea că “incaşii îşi îmbălsămau morţii turnându-le pe gât sucuri de plante purificatoare şi le ungeau trupurile cu răşini”. Părintele Blas Valera relata că “atunci când murea regele ori seniorul i se scoteau intestinele, iar trupul era impregnat cu balsam adus din Tolu şi alte substanţe aromate”. Studiile moderne arată că uneori mumificarea  cadavrului se făcea prin uscarea la foc şi fum, completată eventual prin umplerea sa cu cenuşă fierbinte.

Marea preoteasă

Arheologii Julio C. Tello şi Arturo Jimenez-Borja au săpat ani la rând în Peru, în aşezări preincaşe. Deşi “Pan de Azucar”, din Lima, părea o colină banală, de sub ea au ieşit la iveală urmele unui vechi templu “Waca”, ridicat cândva de populaţiile preincaşe “Walla”. Semănând cu o piramidă în trepte, acesta fusese iniţial un lăcaş religios, transformat apoi în necropolă. Savanţii au găsit acolo 429 de mumii, probabil un întreg clan conducător. Numite de localnici “Fardo”, mumiile aveau un aspect ciudat: nişte păpuşi uriaşe, care conţineau trupuri umane îmbălsămate. Îmbrăcate în veşminte somptuoase, cu dantelării fine, acestea erau împodobite cu bijuterii rafinate. Confecţio­nate din pânză sau lemn şi pictate în culori vii, capetele false ale “Fardou”-urilor erau erau acoperite cu turbane, tulburător de asemănătoare cu “pălăriile” din piatră ale statuilor din Insula Paştelui. Una dintre mumiile “Walla” este cu totul remarcabilă: o femeie, numită de arheologi “Marea preoteasă”. Îmbrăcătă într-o rochie elegan­tă, avea părul uşor ondulat, strâns în “coadă de cal”. Dar o “coadă” nemaivăzută, lungă de 2,15 metri. Iniţial s-a crezut că ar fi o perucă. Ca să verifice această idee, arheologul Jimenez-Borja a separat un fir şi l-a întins de la rădăcină până la vârf. Surpriză: părul “Preotesei” era natural. Nimeni nu ştie cine era acea femeie, probabil de rang înalt. Dar un lucru e cert: a fost posesoarea uneia dintre cele mai lungi “coafuri”, păstrate intactă, din toată lumea.

Mumiile “congelate”

Există zone ale lumii unde mumiile nu au fost “procesate” de oameni în ritualuri religioase, iar defuncţii au trecut prin timp ajutaţi de condiţiile speciale de mediu. În 1974, în Groenlanda, s-au descoperit câteva morminte de Inuiţi, populaţie care trăia acolo acum 500 de ani. Depuse într-un sol veşnic îngheţat, corpurile s-au păstrat, cu veşmintele şi inventarul lor funerar. Deosebit de renumit este însă mult mai bătrânul “Ötzi”, cadavrul unui bărbat de acum 5.000 de ani, descoperit, în 1991, într-un gheţar din Alpi. Studiul mumiei  sale “congelate” s-a dovedit a fi deosebit de interesant. Trupul lui “Otzi” era acoperit de tatuaje. Bine păstrate, organele interne i-au indicat vârsta, regimul alimentar şi starea sănătăţii. Confecţionate din blană, hainele sale sunt aproape intacte. În plus, pe el s-au descoperit şi nişte “tovarăşi de drum”: doi păduchi. Găsiţi şi pe mumiile egiptene şi cele incase, aceşti paraziţi arată că, în timp ce câinele este cel mai vechi prieten al omului, păduchele îi este unul dintre cei mai vechi duşmani, o pacoste care l-a urmărit din cele mai vechi timpuri.

Chinezii blonzi

Un caz aparte este cel al mumiilor din Tarim, ţinut deşertic din vestul Chinei. Începând cu 1974, acolo s-au descoperit o serie de trupuri intacte. Păstrate în nisip, datorită climei uscate, ele sunt pe cale să rescrie istoria. Timp de secole s-a crezut că, datorită reliefului local, popoarele Chinei antice au fost izolate şi au evoluat fără contacte cu Europa. Mumiile din Tarim contrazic însă această convingere: multe aparţin unor indivizi înalţi şi blonzi, care au trăit între anii 2000-1000 î.Hr. Veche de 3.000 de ani, mumia numită “Omul din Cherchen” este un bărbat de peste 2 m, cu plete lungi, blond-roşcate. Probabil o fostă căpetenie locală, era îmbrăcat în haine din piele frumos croite. Cercetările au arătat că trupul îi fusese uns cu balsam şi s-a conservat atât de bine, încât acum i se văd şi tatuajele de pe faţă. La fel de bine s-a păstrat şi “Frumoasa din Loulan”, o altă blondă, care a trăit în jurul anului 1800 î.Hr, ale cărei haine erau confecţionate din lână de oaie şi capră. Surpriza a apărut atunci când în laborator s-a aflat că “materia primă” a ţesăturilor provenea de la rase de animale domestice care pe atunci trăiau doar în Europa. În schimb, mumia “Şamanul de la Yanghai” venea din zona Munţilor Himalaia. Expertizele ADN demonstrează că mumiile din deşert au o “genealogie” complexă, întinsă din Europa Vestică până în India, din stepele Asiei Centrale până în Mesopotamia şi China. Aşa s-a aflat că, pe lângă rolul de “încrucişare” de drumuri, Tarim-ul a fost şi centrul unei civilizaţii necunoscute până acum, un soi de “Turn Babel” unde trăiau neamuri diverse, care s-au “combinat” între ele. Iar rezultatul a fost poporul “mumiilor blonde”.

Mumiile de carton

Frigul şi uscăciunea nu sunt singurii factori naturali care au asigurat “supravie­ţuirea” unor mumii. Câteva sute de corpuri umane s-au păstrat în nordul Europei, conservate chimic, în câteva zăcăminte de turbă. Sunt nişte mumii deosebite: s-au păstrat pentru că aciditatea fostelor bălţi a provocat un soi de tăbăcire a pielii. Tratament chimic în urma căruia trupurile arată de parcă ar fi croite dintr-un carton gros, de culoare brună. Cele mai vechi mumii “de baltă” provin din Irlanda şi sunt vechi de patru - cinci mii de ani. În 1950, în Danemarca, a fost găsit “Omul de la Tollund”, iar în 1952, cel de la Grauballe. Ambii provin din epoca fierului, de acum 2.400 de ani, şi par a fi fost executaţi: cel de la Tollund a murit strangulat, iar celălalt are beregata tăiată. Ceea ce nu se ştie este dacă au fost ucişi într-un ritual religios ori au fost executaţi pentru comiterea unor nelegiuiri. Trupurile mumiilor din turbării, de obicei lipsite de haine, nu spun nimic despre statutul lor social. În schimb, vorbesc de regimul alimentar şi starea de sănătate. O astfel de mumie, descoperită în Anglia, poartă urmele infestării cu trichineloză, cau­zată de consumul cărnii unui animal bolnav.

Made in Romania

Şi în România există câteva mumii cu o oarecare notorietate. Una se află la Institutul de Medicină Legală “Mina Minovici”. Este vorba despre un corp perfect conservat, în anul 1908, cu tot cu organele interne. O mumie care a fost, ani la rând, izvor de legen­de. Iniţial s-a spus că omul este “Domnul Costică”, primul portar al Institutului. Apoi, s-a mai spus că Minovici ar fi aplicat un procedeu secret de mumificare. Într-un studiu recent, completat chiar şi cu tomografii computerizate, cercetătorul George Cristian Curcă a demontat legendele. Mai întâi, “Domnul Costică” nu e “Domnul Costică”, fostul portar al Institutului, ci un cerşetor din Bucureşti care a murit de tuberculoză. Cercetarea mumiei sale, coroborată cu do­cumente de epocă, a demonstrat că nu ascunde nici un secret “tehnic”. În prima etapă corpul a fost injectat cu un amestec de formol, glicerină şi alcool. Mumificarea propriu-zisă s-a făcut prin expunerea la curenţi puternici de aer, probabil cald. Cam asta a fost tot.

Lângă Bucureşti, la Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Clejani, este păstrat mormântul maiorului sârb Mişa Anastasievici, ctitorul lăcaşului. Nezidit, sicriul este acoperit cu un geam de cristal, sub care se vede clar chipul “locatarului”. Deşi a murit în 1885, faţa lui şi-a păstrat ţesuturile moi şi nu seamănă absolut deloc cu un cadavru vechi de 123 de ani. Nu se ştie dacă a fost îmbălsămat în vreun fel, dar se bănuieşte că buna sa conservare s-ar datora răcorii din criptă şi faptului că sicriul său a fost închis etanş. Ultimul venit în “lumea” mumiilor româneşti este trupul perfect conservat al părintelui Ilie Lăcătuşu. Fost deţinut politic şi preot cu har, Ilie Lăcătuşu a trecut la cele veşnice în 1983 şi a fost înhumat în Cimitirul din cartierul Giuleşti. După 15 ani, mormântul i-a fost deschis şi, spre surprinderea tuturor, trupul lui era “întreg, uşor şi plăcut mirositor”, după cum au spus cei care l-au văzut de aproape. Semne care, conform dogmei creştine, atestă sfinţenia. Ulterior, nişte asociaţii non-guvernamentale au solicitat Bisericii Ortodoxe Române canonizarea părintelui Lăcătuşu. Cerere încă nerezolvată. Există voci care spun că, bolnav fiind de cancer, părintele a fost tratat către sfîrşitul vieţii cu diverse medicamente, dintre care unele i-ar fi putut asigura conservarea trupului. În lipsa unor cercetări, pare o ipoteză credibilă. Dar... “Neştiute sunt căile Domnului.”

Progresul medicinei

Dincolo de aspectul strict religios, vechile proceduri de mumificare au avut şi o importanţă excepţională pentru viaţa de zi cu zi: popoarele care utilizau această practică  funerară au dobândit cunoştinţe medicale excepţionale. Egiptenii au înţeles cu mii de ani în urmă cum funcţionează corpul uman şi au descris cu precizie simptomele multor boli, inclusiv cancerul. De la ei ne-au rămas câteva papirusuri medicale, documente antice ale căror complexitate şi precizie se apropie uimitor de rigoarea ştiinţei moderne. Alături de simptome, ele descriu amănunţit şi “protocoalele terapeutice” aplicabile fiecărui caz în parte. Medicii Egiptului antic ştiau să trateze fracturile, prin imobilizarea cu atele a oaselor afectate. Dar se aventurau şi în operaţii chirurgicale deosebit de complexe. Aveau bisturie cu lama din bronz, pense şi ace fine pentru suturarea operaţiilor. “Instrumentar” cu ajutorul căruia tratau cataracta prin operaţii de mare precizie pe ochi. Aceleaşi instrumente le permiteau să efectueze şi intervenţii chirurgicale pe creier. La fel de buni erau şi terapeuţii precolumbieni. Mumiile peruviene atestă că medicii de acolo erau în stare să execute operaţii pe creier cu o rată de supravieţuire a pacienţilor net superioară celei înregistrate în Europa secolului al XIX-lea.