Mecano

– În sfîrşit!, exclamă profesorul satisfăcut, scoţîndu-şi cu mîna liberă viziera de protecţie. Urmele de sudură sfîrîiau pe metalul rece al robotului.

– Îmi pare rău că ţi-am ascuns asta atît timp, se adresă asistentului care privea uimit peste umărul său. Dar am vrut să fie o surpriză! Fără un cuvînt, tînărul se aplecă deasupra siluetei robuste, studiind-o cu atenţie.

– Ei, ce părere ai?, făcu, dar celălalt nu păru să-l audă. Ce faci? Nu mă întrebi nimic?, sări nerăbdător. Asistentul tresări.

– Ce?

– Cum ce? Ceva despre robot!

– Păi, mai bine îmi povestiţi dumneavoastră!, zise, iar profesorului i se lumină deodată privirea. Ieşi şi trecu dincolo de peretele de sticlă al sălii. Scoase din sertarul biroului un revolver şi-l dădu tînărului. Cu o apăsare de buton platforma se aşeză pe verticală, înfăţişînd robotul în toată masivitatea sa.

– Trage!, spuse hotărît. Asistentul şovăi. Profesorul îi ridică mîna, ţintind fruntea teşită a maşinii.

– Trage!, repetă. Arma se descărcă, dar glonţul căzu zdrobit la pămînt. Cu ochii mari, tînărul privi figura satisfăcută a celui de lîngă el.

– Şi asta nu e tot, şi scoase din buzunarul halatului alb un mănunchi de fire. Înfipse un capăt într-o mufă dispusă pe craniul robotului, iar celălalt, terminat într-un mic disc argintiu, şi-l lipi pe tîmpla stîngă.

– Ce e asta?

– Aşa îl programezi!, veni răspunsul.

– Cum aşa?

– Aşa bine!, apoi, zîmbind, îşi luă asistentul prieteneşte de după umeri: Cît fac 1+1?

– Doi!

– De unde ştii?

– Pentru că aşa am învăţat, răspunse amuzat.

– Bravo, bravo! Dar cum poţi tu să reţii, să stochezi lucrurile pe care le înveţi? Asistentul se gîndi o clipă, apoi dădu din umeri.

– Păi să-ţi spun eu! Nici noi, nici el, şi arătă spre bipedul metalic, nu avem capacitatea de a memora discursiv nimic. Creierul uman asimilează totul codificat. Cel electronic, la fel. Pentru a face un transfer direct de informaţie trebuie ca ambele moduri de codificare să coincidă. Înţelegi? Asistentul se încruntă oarecum derutat.

– Mai pe scurt, dacă tu ai învăţat cît fac 1+1 numărînd pe degete sau adunînd obiecte, programînd robotul, îi vei imprima acelaşi sistem de gîndire cu al tău!, explică. Dar trebuie început cu lucruri de bază: calcule simple, scurte propoziţii…

– Deci, practic, se creează un fel de alter ego.

– Exact! Durează mai mult decît în cazul unei programări clasice, dar merită. Gîndeşte-te! Va copia întru totul personalitatea celui care îl programează. Iar, în cazul în care acesta moare sau este inapt de a-şi conti­nua într-un fel sau altul activitatea, el duce totul la bun sfîrşit. Este şi asta un fel de nemurire, nu?, încheie profesorul ridicîndu-se. Se îndreptă spre uşa laboratorului.

– Încuie tu cînd pleci, spuse peste umăr. Eu mă culc. Mîine am o zi grea. Trebuie să prezint raportul comisiei!, şi ieşi.

Paşii obosiţi i se auziră urcînd scările, apoi corpul căzînd istovit pe canapeaua care gemu din toate încheieturile. Tînărul ascultă atent cîteva clipe, apoi se apropie de peretele de sticlă. Dincolo, inertă pe bancul de lucru înclinat, silueta întunecată a robotului. Asistentul zîmbi, iar în ochi îi sclipi o lumină ciudată.

Profesorul îşi presă ochii cu palmele. Obosise. Anii trecuseră şi peste tînărul vioi şi plin de încredere de odinioară. Zîmbi amar. Se ridică de la masă cu gîndul de a se odihni cîteva ore, cînd asistentul dădu buzna în încăpere.

– Au sunat cei de la comisie!, spuse. Vor să discute ceva cu dumnea­voastră despre proiect!

– Bine, mă duc, răspunse oftînd, necăjit pentru orele de somn pierdute. Îşi puse haina de stradă. Se aranjă scurt în oglindă şi, luîndu-şi mapa în drum spre uşă, ieşi. Traversă grăbit cîteva străzi şi, în cele din urmă, ajunse.

Uriaşa clădire placată de sus pînă jos cu marmură neagră contrasta puternic cu toate cele din jurul său. Urcă cele cîteva trepte ce îl despărţeau de uşa blindată, avînd un ciudat sentiment de gol în stomac. Se postă în faţa interfonului. O voce me­talică îl întîmpină, cerîndu-i legitimaţia. Introduse actul de identitate. După cîteva clipe îi fu înapoiat, iar porţile se dădură în lături. Paşii săi răsunară pe coridoarele lungi, tulburînd tăcerea de piatră. Se opri o clipă doar pentru a domoli ecoul din urechi, amestecat cu bătăile neregulate ale inimii. Avea mereu emoţii în faţa unei comisii. Din pricina asta şi picase la facultate prima oară. Trecerea anilor nu schimbase nimic.

La capătul opus al culoarului, o uşă se deschise în faţa sa. Înaintă nesigur. Puţina lumină ce reuşea să se strecoare printre draperiile de un vişiniu închis făcea ca atmosfera să pară şi mai neprimitoare decît era. Privi drept în faţă. O fîşie lungă şi masivă din lemn, care cu greu putea trece drept masă, îl despărţea de cei cinci membri ai comisiei. Undeva, în spate, atîrna portretul sobru al fondatorului instituţiei. Profesorul îşi luă inima în dinţi şi călcă hotărît, oprindu-se la cîţiva paşi de privirile tăioase.

– Luaţi loc, profesore!, îl invită primul, iar el se aşeză pe marginea scaunului care îi fusese arătat. Se măsurară cîteva secunde din priviri, apoi cel care vorbise mai înainte continuă:

– Iată care este scopul invitaţiei noastre…

– Unul foarte interesant…, spuse cel de-al doilea.

– Şi cu care sigur veţi fi de acord!, completă următorul.

– N-ar fi mai bine să trecem direct la subiect?!, îi grăbi bătrînul, mînat de emoţie. Glasul îi sună mai aspru decît se aşteptase… Se temu să nu fi fost înţeles greşit acum, cînd depindeau atît de multe de o simplă impresie, căci, stînjeniţi, membrii comisiei se foiră zgomotos în fotolii. Primul dintre ei se uită atent în ochii profesorului, încercînd parcă să ghicească dinainte răspunsul la o întrebare esenţială.

– Proiectul dumneavoastră ne preocupă mult… grăi apoi, cîntărind fiecare vorbă. Nu aţi dori să-l înaintaţi unei fabrici pentru producerea în serie?

– Sigur că da!, răspunse imediat.

...va urma...