Megaliţii de la Poarta Raiului

Raiul, tărâmul din vis în care Dumnezeu a aşezat prima pereche umană. Locul divin pe care Biblia îl plasează undeva, la graniţa dintre metafora mistică şi o geografie terestră, descrisă amănunţit. De câţiva ani încoace, unii arheologi susţin că au descoperit locul special care, în spiritul său, ar putea corespunde Paradisului biblic.

Credincioşii creştini, împreună cu exegeţii textelor sacre susţin cu tărie că, revelate fiind de către Dumnezeu Însuşi, cuvintele Bibliei trebuie înţelese exact aşa cum sunt scrise în  "Cartea Cărţilor". Spre deosebire de ei, majoritatea savanţilor care, de obicei, sunt mai puţin legaţi de perceptele religioase, propun o altă viziune asupra Raiului. Privind cu ochii minţii spre trecutul îndepărtat, mulţi dintre ei consideră că Paradisul ar fi doar o amintire voalată a unor vremuri de pace în care omul trăia în mijlocul naturii, vânător şi culegător al hranei oferite cu generozitate de mediul înconjurător. Iar episodul alungării din grădina sfântă ar marca momentul în care el a fost obligat să muncească, din ce în ce mai greu, ca să-şi poată asigura subzistenţa zilnică.

GENEZA
"Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.

Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.

Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur.

Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix.

Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş.

Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.

Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească".

Inclusă în Noul Testament, în "Cartea Facerii", cea numită şi "Geneza", descrierea exactă a locului unde se afla Paradisul atinge o precizie aproape cartografică. Menţionarea Asiriei precum şi a râurilor Tigru şi Eufrat, nume păstrate până în zilele noastre, i-au convins pe mulţi aventurieri să pornească în căutarea locului unde s-ar fi aflat Raiul. Au străbătut meleaguri ciudate, unde s-au întâlnit cu oameni veniţi parcă din alte vremuri, devotaţi unor credinţe religiase stranii, vechi de când lumea. Dar, oricât de exotice ar fi fost ele, nici una dintre aceste presupuse localizări geografice nu respectă întocmai spusele Bibilei. Fapt care a întărit convingerile celor care afirmă că Raiul ar fi, mai curând, o metaforă care descrie un moment aparte din istoria străveche a omenirii. Moment care, plasat în timp, ar putea aparţine perioadei de climă dulce, instalată la sfârşitului ultimei Ere Glaciare.

SFâRŞITUL UNEI ALTE LUMI
După mii de ani de infern îngheţat, sfârşitul Erei Glaciare a adus cu sine dispariţia unei lumi în care supravieţuirea era o competiţie dură câştigată doar de cei mai rezistenţi. Instalată relativ rapid, clima dulce, fără mari contraste termice, a adus cu ea o altă lume, în care "consumatorii" umani, vânători-culegători, au început să aibă hrana la îndemână, mult mai uşor de procurat decât în vremurile anterioare. Dar această stare paradisciacă nu a durat nici ea la nesfârşit. De parcă s-ar fi săturat rapid de această viaţă edenică, oamenii de la sfârşitul Paleoliticului s-au înhămat rapid la un nou mod de viaţă: au inventat agricultura. Iar din acel moment, soarta li s-a complicat din nou şi, la fel cum spune şi Bibilia când descrie alungarea primei perechi umane din Rai, au trebuit să-şi agonisească hrana muncind din greu, "cu sudoarea frunţii". Un sit arheologic extraordinar, descoperit de câţiva ani, în Turcia, pare să provină exact din această perioadă istorică, care marchează limita de separaţie dintre Paleoliticul vânătorilor-culegători şi Neoliticul agrar.

"RAIUL" DIN ESTUL TURCIEI
Străvechiul sit, despre care unii specialişti cred că ar putea fi realitatea sublimată metaforic a "Raiului" biblic, a fost descoperit în estul Turciei, la Gobekli Tepe, în zona localităţii Urfa. Privit cu ochiul nespecialistului, locul pare a fi doar o colină banală şi prăfuită, înaltă de aproximativ 15 metri. Dar vestigiile pe care le ascunde în măruntalele ei sunt pe cale să revoluţioneze istoria veche a civilizaţiei. La fel ca multe alte descoperiri arheologice, şi aceasta a fost făcută întâmplător.

În vara anului 1994, un cioban care trecea pe acolo cu turma a zărit ieşind din ţărână o piatră de mari dimensiuni, cioplită în formă dreptunghiulară. Contrariat de ciudăţenia pe care o găsise, omul a continuat să caute în jur şi, spre marea lui mirare, a mai găsit câteva lespezi cioplite. Sperând că descoperirea sa ar putea avea o importanţă oarecare, ciobanul a anunţat autorităţile. Iar în scurt timp, acolo s-a deschis una dintre cele stranii "porţi temporale", care duce spre începuturile istoriei noastre. Coordonate de Institutul Arheologic German din Istanbul, şi Muzeul din Urfa, cercetările sunt conduse de arheologul german Klaus Schmidt. La scurt timp după ce a înţeles cu ce are de a face, savantul a declarat: "Imediat ce am ajuns aici şi am văzut pietrele, am ştiut că dacă nu plec imediat, voi rămâne în acest loc pentru tot restul vieţii mele". Ulterior, din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice internaţionale au început să considere relicvele de la Gobekli drept una dintre cele mai mari descoperiri din ultimii 50 de ani. Arheologul David Lewis-Wiliams, profesor la Universitatea Witwatersrand din Johannesburg este convins că Gobekli Tepe este "cel mai important sit arheologic din lume".

UN "STONEHENGE" ÎN ANATOLIA
După câţiva ani de săpături sistematice, arheologii au stabilit că vestigiile de la Gobekli Tepe aparţin unui templu preistoric. Concret, este vorba despre o incintă vastă compusă din blocuri din piatră, cioplite atent în formă de T, montate în poziţie verticală. Deşi până acum s-a scos la lumină doar o mică parte dintre aceşti stîlpi, devine din ce în ce mai clar că toate acele blocuri de piatră sunt aranjate într-o structură circulară, ce aminteşte în mod tulburător de ansamblul preistoric de la Stonehenge. Dar, spre deosebire de relicvele englezeşi, care nu au pe ele nici un fel de ornamet, lespezile anatoliene sunt pline de imagini sculptate sub forma unor bazoreliefuri. Iar aceste imagini conţin un adevărat manual de zoologie, compus din chipuri ale celor mai diverse animale, de la mistreţi şi lei, până la raţe, şerpi sau raci. În această fază a cercetărilor s-au adus la lumina zilei 45 de  blocuri cioplite. Fiecare dintre ele are o înălţime de patru metri, o lăţime de 1,5 şi o greutate de trei tone. Investigaţiile geomagnetice par să indice însă că numărul lor este cu mult mai mare, de peste 240.

În plus, amplasarea şi poziţionarea lor în spaţiu aduc în minte forma unui templu străvechi, construit cândva în negurile preistoriei. Dacă ar fi doar atât, vestigiile de la Gobekli Tepe nu ar fi deosebit de rare şi, cu atât mai puţin, unice. Ele sunt extrem de importante datorită "vârstei" lor imense. Vechime determinată prin analiza resturilor de origine animală descoperite în apropierea "Stonehenge"-lui anatolian.

ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI
În cursul săpăturilor arheologice de la Gobekli Tepe, specialiştii au descoperit, în apropierea "templului", peste 100.000 de fragmente osoase ale unor animale. Surpriza - a proporţii imense - a apărut în momentul în care s-a determinat vechimea acestora: între 12.000 şi 13.000 de ani. Vremuri istorice deosebit de îndepărtate, când restul lumii se apropia de sfârşitul Erei Glaciare. Timpuri în care, pe alte meleaguri, mamuţii, la fel ca multe alte animale cuaternare, nu dispăruseră încă. O perioadă istorică timpurie, plasată spre sfârşitul Paleoliticului, în care oamenii, pe care noi îi considerăm încă doar nişte sălbatici troglodiţi, ar fi trăit la limita supravieţuirii, adăpostiţi în peşteri. Situl anatolian contrazice însă dramatic această părere.

Asemănător ca formă şi mod de dispunere a blocurilor de piatră, el este mai vechi cu şapte-opt milenii decât celebrul complex de la Stonehenge sau decât marile piramide din Egipt. Neavând la îndemână decât unelte simple cioplite din piatră, constructorii anatolieni au reuşi "să decupeze" blocuri de rocă de mari dimensiuni, pe care le-au sculptat şi le-au montat în sol, după un plan arhitectural deosebit de complex. Iar imaginile de animale sculptate pe ele trădează o măiestrie artistică cu totul deosebită care, în alte zone ale lumii, avea să fie atinsă abia peste multe mii de ani. De fapt, Gobekli este un unicat mondial, unul dintre cele mai vechi situri arheologice de o asemenea complexitate descoperit până acum.

ARHITECŢII PREISTORIEI
Deosebit de complicată, realizarea structurii circulare de la Gobekli presupune un bagaj imens de muncă, dar şi stăpânirea unor cunoştinţe de arhitectură cu totul deosebite pe care le consideram inaccesibile unor primitivi care au trăit cândva, la începuturile umanităţii. Şi, totuşi, iată că ele chiar există.

Specialiştii consideră că forma de T a blocurilor cioplite de la Gobekli ar putea reprezenta o stilizare, dusă la extrem, a unui corp uman. Dispunerea lor în structuri circulare, la distanţe atent calculate, sunt deja o problemă foarte complicată. În plus, constructorii au mai avut de rezolvat multe alte sarcini, la fel de complexe ca acelea de care s-au lovit şi constructorii antichităţii clasice: tăierea, fasonarea, transportul şi montarea unor blocuri de piatră de mari dimensiuni. Saricină cu atât mai dificilă, cu cât nu aveau animale de povară care să-i ajute la transport şi nici unelte din metal precum cele pe care, peste multe milenii, le aveau constructorii din Egiptul antic ori din alte zone ale lumii. Însă, în mod cu totul surprinzător, situl de la Gobekli oferă anumite detalii privitoare la acest aspect "tehnologic". Roca din care s-au tăiat blocurile era extrasă din câteva peşteri aflate în zonă. Acolo, li se trasa conturul după care se săpa un şanţ în jurul ei. Odată trasat conturul dorit, se căuta un strat în care roca era mai slabă, după care blocul era scos în afară cu ajutorul unor pârghii. Proces redat fidel într-una dintre acele peşteri, unde s-a găsit un asemenea bloc decupat din piatră, care însă nu a mai apucat să fie scos afară.
 
ORGANIZAREA MUNCII
Deosebit de complexă, realizarea unei construcţii de aceste proporţii ridică şi o serie de  probleme privitoare la organizarea muncii. Într-o societate primitivă care, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să-şi consume timpul mai ales pentru procurarea hranei, realizarea unei astfel de construcţii trebuie să se fi bazat pe o organizare deosebit de atentă a muncii în colectiv. Dar şi pe o logistică cu nimic inferioară celei întâlnite pe orice alt şantier. "Echipa" preistorică trebuie să fi fost compusă din arhitecţi şi constructori, alături de  maiştri cioplitori în piatră. Dar şi din "muncitori necalificaţi", implicaţi în transportul blocurilor fasonate. Plus sculptorii care s-au dovedit nişte artişi desăvârşiţi. În plus, fiecare "departament" trebuie să fi fost coordonat de nişte şefi de echipă deosebit de pricepuţi. Iar asta nu era totul. Oasele de animale descoperite la Gobleki Tepe provin de la animale sălbatice. Situaţie absolut normală pentru timpuri atât de îndepărtate, în care omul nu inventase încă agricultura şi nici domesticirea animalelor. Motiv pentru care el se afla încă în faza de "vânător-culegător" al hranei oferite generos de natură. Dar dacă o bună parte a comunităţii era ocupată cu lucrările de construcţie, este absolut obilgatoriu să fi existat şi o "castă" de vânători, a cărei sarcină de căpătâi era să procure hrană pentru toţi ceilalţi. Iar acest tip de organizare complexă a societăţii preistorice este în total deazacord cu imaginea de primitivi, pe care noi o mai avem încă despre oamenii preistorici.

APUSUL
Chiar şi aşa incomplete, cercetările de la Gobekli Tepe par să demonstreze că acea comunitate preistorică "a funcţionat" acolo cam până în jurul anului 8000 î.Chr. Apoi, totul s-a oprit brusc. Însăşi colina care conţine acele vestigii preistorice este o construcţie artificială. Concret, ea a apărut pentru că, la un moment dat, localnicii au acoperit tot templul cu pământ. Decizie cu totul inexplicabilă pentru că şi această activitate a presupus o cantitate imensă de muncă.

În mod ciudat, această fază finală ni-i aminteşte pe mayaşii din America precolumbiană care, înainte de a părăsi o anumită zonă, îşi îngropau şi ei superbele temple sub numeroase straturi de pamânt. Dar asta avea să se întâmple la celălalt capăt al lumii şi abia peste opt milenii după Goblekli.

După ce şi-au îngropat templul, arhitecţii anatolieni au dispărut din istorie. Unde au plecat? N-o să ştim probabil niciodată. Dar cert este un lucru. Cam după dispariţia vechilor constructori din Anatolia, undeva pe teritoriul antic al Ierusalimului, vechea aşezare Ierihon, al cărei nume este menţionat şi în Bibilie, a început să fie locuit în mod permanent. Acum, el este considerat una dintre primele aşezări cu caracter urban din lume. Ceva mai târziu, prin anii 6.500-5.000 î.Chr., şi tot în Turcia, avea să apară Catal Huyuc, o altă aşezare umană permanentă care atingea complexitatea administrativă a unui veritabil oraş. Iar, mult mai departe, în Penisnula Balcanică, civilizaţia începuse să se manifeste din ce în ce mai amplu în spectaculoasele aşezări de la Lepensky vir şi Schela Cladovei. Ceea ce ştiu savanţii zilelor noastre este că purtătorii civilizaţiilor neolitice din Balcani, deci şi de pe teritoriul ţării noastre, ar fi fost venit de undeva, din Asia Mică. Poate că şi de la Gobleki Tepe? Probabil că nu o să aflăm niciodată.