Muzeul tehnicii

Viena. Technische Museum. Pe o suprafaţă totală de 22.000 de metri pătraţi ai Muzeului Tehnic din Viena am găsit unele dintre cele mai frumoase colecţii ştiinţifice din lumea-ntreagă. Un loc înţesat cu amintiri din trecut şi cu urme din viitor.

Viena. Technische Museum. Pe o suprafaţă totală de 22.000 de metri pătraţi ai Muzeului Tehnic din Viena am găsit unele dintre cele mai frumoase colecţii ştiinţifice din lumea-ntreagă. Un loc înţesat cu amintiri din trecut şi cu urme din viitor.

Inovaţii de tot felul, studii, documente, mărturii istorice, note ale savanţilor şi pionierilor din diverse domenii se lasă descoperite în capitala austriacă, într-un spaţiu fascinant numit Muzeul Tehnicii. Pe cele cinci niveluri ale sale, Technisches Museum oferă publicului de toate vîrstele frînturi din istoria mondială a tehnicii. Şi, ca o notă de originalitate, invenţiile care au schimbat lumea pot fi testate de oricare turist pentru că multe dintre secţiunile muzeului sînt interactive. Mai sînt prezentate utilaje folosite în tipografie, telegraful Morse, telefoane, maşini de scris, avioane de mărimi reduse în original, machete de trenuri realizate cu atîta migală şi conştiinciozitate, încît se pot observa cu ochiul liber şi cele mai mici detalii; am mai găsit, printre altele, un studio de televiziune dotat cu toate cele necesare, un girocopter şi un elicopter autentice, baloane şi zeppeline în mărime naturală, maşini de epocă în original, o colecţie uimitoare de pietre preţioase şi o bibliotecă de invidiat. Nu lipseşte nici maşina de criptat Enigma, a cărei dezvoltare “a prins aripi” după primul război mondial – oamenii înţeleseseră mai bine ca niciodată importanţa criptografiei, ca mijloc de securizare a informaţiei (în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale au fost produse între 100.000 şi 200.000 de astfel de sisteme Enigma, în timp ce germanii conduşi de Hitler reuşiseră performanţe uluitoare în codarea mesajelor de pe front). În spaţii special amenajate, pe ici, pe colo, sînt proiectate filme documentare cu diverse tematici, parcurgînd toate domeniile cunoaşterii. Fiecare exponat este însoţit de o scurtă istorie scrisă – în limba germană şi engleză, iar jocurile interactive destinate atît copiilor, cît şi adulţilor te ajută să înţelegi principii din chimie, fizică, fenomene astronomice etc.

Una dintre atracţiile oferite de Muzeul Tehncii este şi acest satelit, amplasat pe cupola clădirii, alături de alte aparate de zbor

Nu trebuie să fii pasionat de tehnică sau de un anumit domeniu pentru a vizita acest loc. Trebuie doar să fii însetat de cunoaştere. Şi să ai suficient timp liber pentru a parcurge anevoiosul, dar educativul itinerariu prin uriaşul laborator de ştiinţă din Viena.

Jurnal de bord

 Marţi, 19 august. O zi umedă, cu aer cald şi înecăcios. În parcul care dă, la capătul uneia dintre alei, în strada Mariahilfer, mai mulţi copii se joacă pe iarba pufoasă. Sub un copac focos, un Labrador încearcă să-şi mulţumească stăpînul executînd cîteva tumbe. Mai încolo, lîngă un elefant din ceramică îngrădit cu o plasă rigidă, trei Bichoni aleargă în jurul cozilor lor sub privirile amuzate ale unor cucoane. Parcul se îngustează brusc. Aleea pe care am apucat-o iese în stradă şi în stînga noastră vedem o clădire impunătoare, albă. În depărtare, printre crengile unor copaci aliniaţi parcă cu rigla, se văd cîteva frînturi din Palatul Schönbrunn, unul dintre cele mai impunătoare din Europa, care a aparţinut odinioară dinastiei Habsburg. Clădirea albă este însă în interesul nostru. Acolo aveam să descoperim una dintre cele mai impresionante lumi – lumea cunoaşterii, a ştiinţei. Aveam să cunoaştem o lume de vis, de exactităţi şi de variabile, o lume a cunoaşterii spaţiului şi timpului, a naturii umane, a istoriei. Aveam în faţa ochilor noştri Muzeul Tehnicii (Technische Museum).

Înapoi în timp

Viena. Anul 1909. Ziua – 20 iunie. Împăratul Franz Josef I, aflat pe tronul Austro-Ungariei, a pus piatra de temelie a actualului Muzeu al Tehnicii din Viena (iniţial denumit Muzeul Tehnologiei pentru Comerţ şi Industrie). Se întîmpla în ziua în care imperiul sărbătorea a 60-a aniversare de la urcarea pe tron a monarhului. O ceremonie fastuoasă a marcat momentul în care Franz Josef I a pus piatra de temelie a muzeului, care avea să-şi deschidă porţile marelui public abia nouă ani mai tîrziu.

Motorul cu abur – folosit timp de aproape trei secole la locomotive, vapoare, pompe, generatoare electrice, utilaje industriale etc. – este una dintre “vedetele” Muzeului Tehnicii de la Viena

Proiectul fusese conceput de inginerul Wilhelm Franz Exner, fost profesor de liceu. Dar cine crede că punerea “pe picioare” a unui astfel de muzeu era floare la ureche se înşală amarnic. Ambiţioasa idee a lui Exner, un om cu spirit organizaţional aproape ieşit din comun, a fost sprijintă, încă din 1907, de un aşa-numit Comitet Pregătitor pentru Fondarea unui Muzeu Tehnologic pentru Comerţ şi Industrie, aflat sub conducerea industriaşului Arthur Krupp. Un an mai tîrziu, a fost înfiinţat un Comitet Muncitoresc (Arbeitsausschuss), care urma să ducă la bun sfîrşit proiectul. În 1909, după ce împăratul a binecuvîntat construcţia, planul clădirii urma să ia cîte puţin din tot ce exista la ora aceea în Europa pe plan arhitectural – cîte puţin din Conservatorul de Arte şi Meserii din Paris, cîte puţin din Muzeul de Ştiinţă de la Londra şi ceva mai mult din Deutsches Museum din München. Implicarea statului în proiect le-a oferit donatorilor încredere. Primăria oraşului Viena a pus la dispoziţie spaţiul pentru ridicarea clădirii şi a suportat o parte din cheltuieli, dar majoritatea banilor a fost obţinută prin intermediul donaţiilor. La sfîrşitul anului 1912, a fost finalizată structura din beton armat, iar pentru conceptul de design a fost organizată o competiţie, pornindu-se de la o idee aparţinînd arhitectului Emil Ritter von Förster. Din motive financiare, doar 40% din design a fost finalizat.

În caz de incendiu, pompierii erau şi în trecut, aşa cum sunt şi în zilele noastre, extrem de bine organizaţi şi de pregătiţi. În imaginea alăturată, vedeţi un car de pompieri din secolul trecut	Un manechin în ţinută lejeră, cu echipamentul necesar pentru trekking – beţe telescopice, pantofi sport, rucsac. La secţiunea dedicată mijloacelor de transport, acest manechin atrăgea vizitatori de toate vîrstele

În 1913 a fost numit primul director al muzeului, în persoana lui Ludwig Erhard, care era consiliat de un Comitet de consultanţi. În spatele lui Erhard se aflau practic 900 de specialişti din variate domenii – ştiinţă, comerţ, industrie, precum şi membri ai administraţiei federale a Austro-Ungariei. Ulterior, mai multe muzee din imperiu şi-au trimis colecţiile la Viena – Muzeul de Igienă, Colecţia Tehnologică din cadrul Technische Hochschule şi Muzeul de Istorie a Muncii. 1914 a fost anul în care Poşta şi Căile Ferate Imperiale s-au mutat în clădirea Muzeului Tehnicii, dar colecţiile lor şi-au păstrat independenţa administrativă pînă în 1980. Un context nefericit – începutul primului război mondial – avea să amîne inaugurarea muzeului cu patru ani. La 6 mai 1918, în cadrul unor festivităţi formale, Muzeul Tehnicii din Viena şi-a deschis porţile marelui public.

Unul dintre primele vagoane de călători, denumit “Hannibal”, nu semăna deloc cu vagoanele pe care le cunoaştem astăzi	Autoturism de epocă, accesibil doar celor înstăriţi. Muzeul găzduieşte mai multe automobile construite în secolul trecut

Laboratorul de ştiinţă

 O vizită la acest muzeu poate dura de la cîteva ore la cîteva zile. În funcţie de interes. Dintre toate muzeele pe care le-am vizitat la Viena, acesta a fost locul în care am văzut cei mai mulţi copii. Însoţiţi de părinţi sau de bunici, copiii se simt aici în largul lor. Trag de manete şi observă cu stupoare cum un obiect o ia din loc, se ridică şi coboară cu aceeaşi viteză controlată; apasă pe buton şi privesc cu ochi miraţi la o imagine care se distorsionează; aruncă o biluţă într-un fel de pîlnie uriaşă şi se distrează copios cînd micuţa rotofeie parcurge un drum destul de anevoios pînă la gura pîlniei. Acest ultim experiment interactiv le arăta celor mici mişcarea într-un cîmp gravitaţional, iar “pîlnia” nu era altceva decît o reprezentare a forţei gravitaţionale în centrul unei planete. Deşi încă mulţi dintre ei nu ştiu să citească, copiii intră în contact, de la vîrste fragede, cu lecţiile de ştiinţe din anii de şcoală. I-am întîlnit pe aceşti micuţi la fiecare nivel al muzeului – la demisol, unde ne este prezentată interactiv lumea fascinantă a fizicii şi a astronomiei, o lume în care am găsit cele mai multe şi mai educative exerciţii interactive. Este locul unde scoţi de la naftalină toate cunoştinţele tale în domeniul fizicii şi le observi puse în practică chiar de tine însuţi. Fără să stai pe gînduri şi fără să te simţi jenat de puştanii care aleargă în disperare de la o maşinărie la alta. Nu ştiu cît de mult înţelegeau omuleţii ăştia principiile după care, de pildă, într-o minge din sticlă se formau un fel de fulgere, iar după o îmbrăţişare promptă a uriaşei sfere puteai observa cum se înmulţesc acele ace de energie colorată. Unul dintre cele mai atrăgătoare dispozitive de la demisolul muzeului consta într-un tub de sticlă, legat, la unul dintre capete, de un cilindru de metal gros. Cînd din cilindrul gros ieşeau nişte sunete mai mult sau mai puţin stridente, bobiţele din interiorul tubului începeau să vibreze. La diferite frecvenţe. Sunetul se înălţa şi cobora cînd copilaşul rotea un buton. Este o lecţie de fizică pe care micuţii o vor învăţa abia în liceu. Este vorba de tubul lui Kundt, prin care se demonstrează existenţa undelor staţionare şi se determină lungimea de undă a sunetelor. August Adolf Eduard Kundt (1839-1894) a fost un fizician german, care a efectuat o serie de cercetări în domeniile termodinamicii, opticii şi acusticii.

Vasele de toaletă au un loc special amenajat în muzeu. Alăturat, un vas de toaletă dotat cu sistem electric

La parterul muzeului, ne aştepta o surpriză. Şi copiii, şi noi, adulţii, ne-am oprit minute în şir într-o cameră aparent simplă şi goală. La intrare scria: “Omul invizibil”. Ne-am gîndit că, poate, exponatul se afla într-o călătorie prin lume pentru că în acea cameră nu exista nimic material. Abia mai tîrziu am înţeles despre ce era vorba. Omul invizibil era acolo înăuntru, între pereţii acelei camere. Era o înfăţişare holografică, proiectată pe unul dintre pereţi, a unui pitic asemănător cu cel din filmul Ally McBeal (sigur nu e Twin Peaks) şi cu aceleaşi “năravuri” de mare dansator.

Mai tîrziu “am făcut cunoştinţă” cu primele descoperiri şi invenţii care aveau să schimbe lumea – de la motorul cu aburi la sistemele de extragere a minereurilor, morile de apă şi de vînt şi accesoriile lor (însoţite pe alocuri de machete ce reprezintă scene din viaţa oamenilor de odinioară), utilaje petroliere, maşinării folosite în metalurgie, precum şi o scurtă incursiune în istoria pompierilor şi a echipamentelor lor (inclusiv care de pompieri în mărime naturală) etc. Este expusă aici o moară similară cu cea construită la Retz (Austria Inferioară), în secolul al XVI-lea, precum şi o machetă cu 69 de mori la scară redusă, construite în regiunea Traissan din Austria Inferioară în jurul anului 1850. Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, omul producea energie cu ajutorul morilor de vînt sau de apă. În timp ce englezul Thomas Newcomen inventa în 1712 un motor cu abur performant, cu al cărui braţ pompa apa în 16 mişcări pe minut, un mecanism similar avea să fie construit pe teritoriul de astăzi al Austriei, de arhitectul Joseph Emanuel Fischer von Erlach, în colaborare cu inginerul britanic Isaac Potter. Motorul original al austriacului, care servea la scoaterea argintului din minele din Chemnitz, se află astăzi la muzeul vienez. În sala motoarelor, vizitatorii pot pune în funcţiune un model cu abur, construit de Johann Fichtner în 1825 după conceptul lui James Watt.

Secolul al XX-lea este “tratat” cu rigurozitate la Technische Museum. Itinerariul energiei – de la producţie la consumatori – poate fi urmat cu stricteţe de vizitatori, printr-o reţea de ţevi sau cabluri electrice. Nu sînt uitate resursele regenerabile de energie, o preocupare tot mai accentuată a zilelor noastre. Iar la acest capitol, austriecii ne-au uimit. Au amenajat o sală destinată automobilelor viitorului – care vor consuma, în loc de combustibilii convenţionali, carburant ecologic. În această sală am găsit un autoturism marca BMW, secţionat la mijloc pentru ca vizitatorul să observe rezervorul ce poate fi alimentat cu nouă kilograme de hidrogen lichid. Acest sistem este testat pe automobilele BMW seria 7.

La următorul etaj, descoperim o enciclopedie a celor mai banale (astăzi) obiecte de uz casnic – de la aspiratoare, maşini de călcat şi de spălat, vase de toaletă, mixere şi alţi roboţi de bucătărie, la televizoare, pick-up-uri, frigidere, radiouri, pubele de gunoi. Găsim tot aici o trecere în istorie a puţurilor şi fîntînilor, cu machete construite pînă la cele mai mici detalii. Ne-am umplut apoi timpul cu o trecere prin istorie a mijloacelor de transport, devenite astăzi comune chiar şi în zonele cele mai izolate ale lumii, ce pot stîrni uşor imaginaţia, trimiţîndu-te direct în trecut. Într-un trecut simpatic şi chiar hilar, de vreme ce pe unul dintre rafturi se afla un exemplar extrem de ciudat al unui ceas cu alarmă, dotat cu un ceainic, care la ora prestabilită se declanşa automat, încălzind apa şi pregătind ceaiul pentru somnoros. Construit în 1937, ingeniosul mecanism funcţiona după următorul principiu: dacă sunetul asurzitor al ceasului deşteptător nu-i putea ridica din pat pe somnoroşi, atunci ar putea da rezultate mirosul îmbietor, parfumat al frunzelor de ceai puse la fiert.

O altă idee care ne acaparează interesul constă într-o expoziţie de... proteze. Austriecii prezintă o colecţie de proteze ataşate la cîteva reproduceri după sculpturi greceşti, dar piesele care înlocuiesc membrele lipsă sînt construite din acelaşi material ca şi statuile pentru a nu crea discrepanţe.

 Mass-media

Aventura noastră a continuat cu expoziţia destinată evoluţiei mijloacelor de comunicare în masă – aproximativ 800 de exponate (de la banale tranzistoare pînă la un complicat studio de televiziune) sînt “încorporate” aici. Prezentarea cronologică a povestei acestor obiecte ne trimite direct în anul 1772, cînd în Viena a fost înfiinţat un serviciu pentru livrarea corespondenţei. Curierii îşi anunţau prezenţa pe strada unde efectuau livrarea zdrăngănind puternic dintr-un fel de pîrîitoare construită din bucăţi de fier şi de lemn. La începutul secolului al XIX-lea, diligenţele transportau scrisori, pasageri şi colete la preţuri rezonabile. În jurul anului 1830, aceste trăsuri au început să fie mai încăpătoare, mai confortabile, mai uşor de controlat şi mai rapide. Apariţia şi dezvoltarea căilor ferate au oferit un sprijin considerabil poştalioanelor. Una dintre trăsurile de transport prezente la muzeu – modelul Coupé-Landauer – a fost construită în 1894, a funcţionat pînă în 1899 şi era destinată transportului turiştilor de sezon de la gară la hotel şi retur.

Diligenţa Coupé-Landauer servea la transportul călătorilor pe timp de vară pe o rută secundară în regiunea Styria. Confortabila trăsură a funcţionat în perioada 1894-1899

Periplul în lumea presei scrise a continuat cu descoperirea maşinii de scris a lui Peter Mitterhofer. De profesie tîmplar, Mitterhofer a construit, din lemn şi apoi din metal, primele maşini de scris începînd din anul 1864. Exponatul aflat în Muzeul vienez al Tehnicii este unul dintre primele modele construite în cea mai mare parte din lemn.

Nu lipseşte din această expoziţie impresionantă nici aparatul de fotografiat conceput şi realizat de francezul Louis Jacques Daguerre după 1839. Aparatul a fost donat muzeului de Andreas von Ettingshausen (1796-1878), profesor de matematică şi fizică în Viena. Maestrul francez, considerat părintele fotografiei, l-a instruit personal pe Von Ettingshausen în utilizarea dagherotipului.

Urme româneşti

“Colţul” dedicat mass-media include şi o minitipografie, care în secolul al XVIII-lea fusese instalată la Palatul Hofburg pentru ca arhiducele Joseph să fie învăţat să bată la maşină şi să tipărească cărţi. Prinţul Joseph era îndrumat de Johann Thomas von Trattner. Sub conducerea lui Von Trattner, Tipografia Imperială a tipărit o serie de manuale şi cărţi în limba română, între care primele manuale de aritmetică şi de gramatică.

ISTORIE PE ŞINE

La unul dintre cele cinci niveluri ale Muzeului Tehnicii am descoperit o istorie în imagini, sunete şi experimente interactive a transporturilor. Am parcurs această istorie de la rotoarele şi şinele folosite odinioară în minerit la locomotiva cu abur Gmunden şi pînă la modernele zeppeline, trenuri şi vapoare, automobile în mărime naturală, nacele, avioane autentice, elicoptere. Ne-am întors în timp, în septembrie 1824, cînd împăratul Franz I al Austriei i-a cerut lui Franz Anton Ritter von Gerstner, profesor la Politehnica din Viena, să construiască şine din fier şi lemn, care să unească oraşele Mauthausen (astăzi, Linz) şi Budweis. Calea ferată avea să fie dată în uz la 1 august 1832, fiind, de altfel, prima rută de legătură destinată transportului public din Europa Continentală. Muzeul prezintă totodată unul dintre primele vagoane de călători din prima parte a secolului al XIX-lea. Vagonul se numeşte “Hannibal”, transporta cel mult opt pasageri, cîntărea două tone, se deplasa pe şine şi era foarte asemănător cu o trăsură. O călătorie cu “Hannibal”, care a fost construit în 1841, era destul de costisitoare, de vreme ce ea oferea un confort deosebit. Deşi se deplasa pe şine, vagonul era tras de un cal, controlat de un birjar, printr-un sistem de frîne ataşat pe lateralele “trăsurii”, iar oiştea nu era fixată pe roţile din faţă aşa cum se întîmpla la trăsurile obişnuite. Un alt exponat din această categorie este unul dintre cele două vagoane ale trenului primit de împărăteasa Elisabeth, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din partea companiei căilor ferate austriece.

Avionul Etrich-II Taube (în original), construit în 1909-1910

PE APĂ ŞI PE USCAT

Povestea mijloacelor de transport a continuat cu secţiunea destinată ambarcaţiunilor maritime şi fluviale. Unul dintre eroii secţiunii este inginerul în silvicultură Josef Ressl (1793-1857), care a dezvoltat, cu ajutorul unui sistem de pompat apa un nou tip de ambarcaţiune cu propulsie. Muzeul prezintă, pe lîngă primele vase care funcţionau cu ajutorul ramelor sau a vîslelor, nava experimentală Civetta pe care Ressl a construit-o în colaborare cu Ottavio Fontana, un comerciant din Trieste. În amintirea lui Otto Lilienthal, care a rămas în istorie sub numele de “regele german al planorului”, este expus un astfel de aparat, iar pentru a-l cunoaşte pe Wilhelm Kress, un constructor german de avioane, ni se arată monoplanul cu două elice construit de acesta. La cîţiva metri după această colecţie impresionantă se află secţiunea bicicletelor şi motocicletelor, unde descoperim “un vehicul alergător”. Inginerul german a proiectat un fel de bicicletă, care nu avea sistem de propulsie, dar cel care stătea în “şa” accelera vehiculul cu ajutorul picioarelor. Dintre motociclete, merită amintit modelul Puch 5HP cu ataş, construit în 1905 şi dotat cu un motor în doi cilindri de aproximativ 730 centrimetri cubi. După ce ne desprindem cu greu de secţiunea “încornoratelor” pe două roţi, privirea ne este acaparată de secţiunea automobilelor – de la luxoasele de epocă pînă la elegantele autoturisme din zilele noastre. Este prezent automobilul de vis al secolului trecut – Steyr 220, o bijuterie pentru Europa anilor 1930.