"Nişte ţărani"

O reclamă nătângă, dedicată acum, în zilele noastre, unui trăscău ordinar, se încheie cu o replică de un prost gust perfect: "N-ai cu cine bă, n-ai cu cine: nişte ţarani". Iar asta la doar câteva decenii după ce Lucian Blaga spunea, şi cu siguranţă avea dreptate, că "veşnicia s-a născut la sat".

Deosebite fundamental în esenţa lor, aceste replici marchează două momente distincte, separate între ele printr-o dramă naţională: moartea satelor. O dată cu ele a murit însă şi o întreagă filosofie de viaţă. O filosofie veche de când lumea. Primul lor ucigaş a fost regimul comunist. Aduse şi ele pe tancurile ruseşti, "colhozurile" i-au trimis pe cei mai harnici dintre ţărani în iadul puşcăriilor. Cei care au mai scăpat cu viaţă au fost apoi preschimbaţi în "proletari" şi au migrat "la oraş". Unde, rupţi de tradiţia care îi ţinuse în viaţă timp de milenii, s-au preschimbat rapid în mahalagii: oameni fără rădăcină, nici ţărani, nici orăşeni. Acum, în zilele noastre, satul românesc primeşte ultimele lovituri de graţie. Puţinul scăpat de furia "colectivei" este ucis lent de tăvălugul unui capitalism fără nici o noimă care, după ce dărâmă totul în calea lui, nu este în stare să pună în loc absolut nimic. Tot ceea ce ne mai rămâne sunt vestigiile adăpostite prin muzee. În Bucureşti, imaginile unor vremuri apuse de mult sunt adăpostite în Muzeul satului şi în Muzeul Ţăranului Român. O altă "enclavă" în care supravieţuiesc relicvele vechiului sat românesc există în Bărăganul ialomiţean, la Slobozia. Se numeşte simplu: Muzeul Agriculturii. Un loc de vis şi nostalgie unde bunicii noştrii "de la ţară" par că trăiesc şi acum. Cu tot cu universul în care ei au vieţuit atât de frumos, încă de la "facerea lumii". Acolo sunt uneltele lor din lemn, pe cât de simple, pe atât de eficiente. Căruţele şi carele lor, cu tot cu jugurile în care trăgeau animalele de povară, crescute cu dragoste, tot de ei. Alături sunt războaiele de ţesut. Povestea "pâinii cea de toate zilele" este spusă domol de cuptoarele şi de "ţesturile" care coceau pâinea care era pentru ei cea mai bună din lume. Este icoana vremurilor în care ţăranii nu cumpărau de la oraş decât gazul pentru lampă şi lumânările cu care luminau drumul răposaţilor. Dar şi a vremurilor în care civilizaţia modernă începuse să pătrundă acolo prin emisari de vază: tractoarele americane, plugurile şi batozele nemţeşti. Dar şi maşinile de cusut mecanice, şi ele "de marcă". Acum, toate acestea au dispărut. Iar vestigiile conservate prin muzee sunt la fel de moarte şi de îndepărtate ca mumiile Egiptului antic.