Oameni şi fiare în peşterile din Bihor

Paleontologii şi arheologii sunt angajaţi într-o cursă contracronometru împotriva "braconierilor" de vestigii străvechi, care vandalizează peşterile din Bihor.

Ţara Bihorului, tărâm legendar cu locuri sălbatice, neschimbate parcă de la facerea lumii încoace. Acolo, peste tot sunt locuri în care legendele cresc sub lumina soarelui, izvorâte din istoria oamenilor. Dar şi locuri de o frumuseţe nelumească, ascunse în inima de piatră a Pământului: tărâmul misterios al peşterilor, plin, şi el, de poveşti vechi de când lumea. Unele peşteri, compuse din culoare, galerii labirintice şi săli imense multietajate, par a fi nişte palate de basm, unde te aştepţi ca din orice cotlon să-ţi iasă în cale un zmeu, o zână ori un spiriduş.

Altele, scufundate şi ele în bezna veşnică, sunt doar nişte hrube nu mai mari decât beciurile vechilor case boiereşti. Indiferent de mărimea lor, toate au nume ciudate, venite şi ele din negura vremurilor. Unele nume au o rezonanţă ciudată, izvorâte parcă direct dintr-o limbă secretă a străbunilor, precum "Meziad" care, cu ai săi cinci kilometri de galerii labirintice, este una dintre cele mai mari din ţara noastră. Altele, la fel de ciudate, par să reflecte nişte întâmplări aparte, păstrate de memoria colectivă. Acum, doar localnicii mai ştiu de ce uneia i se spune Peştera Vacii, iar altora Focul Viu, Ruginoasa ori Peştera Osoiu. Sau de ce văgăunii de la Onceasa i se spune Peştera Zmeilor. La fel de ciudat sună şi un nume oficial, dat de specialişti: "Complexul Carstic Peştera Cerbului - Avenul cu vacă". Oricum s-ar numi, unele peşteri sunt accesibile turiştilor cu spirit de aventură. Dar cele mai multe sunt deosebit de periculoase, motiv pentru care sunt "rezervate" doar speologilor care, în majoritatea cazurilor, sunt şi oameni de ştiinţă. De curând, o grotă lungă de câteva zeci de metri a fost "locul de muncă" al unei echipe multidisciplinare, compusă din paleontologi şi arheologi de la Cluj.

"EXPLORATORII TIMPULUI"
Paleontologi şi arheologi? O combinaţie interesantă, care nu s-a mai întrunit de foarte multă vreme pe meleagurile noastre! După cum ştim, şi unii, şi alţii sunt "călători prin timp", care explorează însă epoci diferite. Pe primii îi ştim scormonind, în pământ şi-n piatră seacă, după ciolane uriaşe de mamuţi sau dinozauri ori alte fiare care au trăit acum sute de mii sau milioane de ani. Despre ceilalţi ştim că se ocupă cu urmele, mult mai noi, lăsate încă din zorii săi, de civilizaţia umană. Ce ar putea căuta ei împreună într-un loc nevăzut vreodată de lumina Soarelui? Ceea ce caută şi atunci când lucrează separat, fiecare pe "tarlaua" sa: unii fosile străvechi, iar ceilalţi relicvele rămase de pe urma oamenilor de demult.

LUMEA TENEBRELOR
Fascinat de misterele naturii, savantul român Emil Racoviţă a pătruns, pe la începutul secolului trecut, în lumea misterioasă a peşterilor. Pe care a privit-o cu ochiul atent al biologului care descoperea, pentru prima dată, că şi acolo există o lume de fiinţe mărunte obişnuite să trăiască în bezna eternă din măruntaiele Pământului. Iar după ce a studiat ciudăţeniile, românul a pus bazele unei ştiinţe noi: Biospeologia. Tot cam pe atunci au existat şi paleontologi care au coborât în lumea tenebrelor subpământene, de unde au scos la lumină relicvele unor fiare străvechi, pe care condiţiile de mediu de acum zeci şi sute de mii de ani le-au obligat să se adăpostească şi ele acolo. Apoi, ceva mai târziu, pe la începutul anilor '60, câţiva dintre cei mai temerari arheologi au pătruns şi ei în câteva "catedrale" subterane, unde au descoperit că în ultimele câteva mii de ani nici oamenii nu s-au dat în lături să locuiască în peşteri care le ofereau, pentru mai mult sau mai puţin timp, un adăpost suficient de sigur şi, de ce nu, de confortabil.

"SPEOLOGII" NEOLITICI
Cei care au demarat săpăturile în podeaua peşterii "investigate" de echipa mixtă de specialişti clujeni au fost arheologii. Silvia Mustaţă, unul dintre ei, ne-a relatat că zona lor de interes este stratul de sedimente depuse în timp, undeva, în mijlocul cavernei. "Facem săpături sistematice, exact ca într-un sit arheologic obişnuit, aflat la lumina zilei. Informaţii despre existenţa unor vestigii străvechi avem de prin anii '80. Acum însă, noi şi paleontologii ne străduim să descoperim absolut toate urmele de viaţă, oricare ar fi ele. Condiţiile de lucru nu sunt tocmai uşoare, dar eforturile ne-au fost deja răsplătite.

Fără a fi deosebit de spectaculoase, relicvele de aici sunt totuşi foarte interesante. Este vorba despre fragmente ceramice, dintre care cele mai vechi provin din Neolitic. Tot de atunci este şi cel mai important vestigiu pe care l-am găsit: o vatră care a apărut în mijlocul galeriei centrale. Aici, tavanul este boltit şi este foarte posibil ca acum mii de ani să fi fost deschis la exterior, alcătuind un fel de horn natural. După această primă locuire, oamenii şi-au mai făcut curaj să intre în peşteră abia în Epoca Bronzului, perioadă din care provin celelalte fragmente ceramice pe care le-am găsit."

Acolo, în condiţii care nu prea seamănă cu acelea din laboratoare, aheologul Silvia Mustaţă trage totuşi primele concluzii: "Despărţite prin câteva mii de ani, aceste vestigii arată că oamenii de demult au venit aici doar ocazional. Vatra neolitică este singurul element care ne arată că, la un moment dat, locul a fost vizitat în mod regulat. Fragmentele ceramice provin din vase obişnuite care, probabil, s-au spart şi deteriorat atât de tare, încât posesorii lor nu s-au mai obosit să le ia cu ei când au plecat de aici. Dacă ar fi să dăm frâu liber imaginaţiei, ne-am putea închipui că aici era un adăpost temporar folosit de oameni din Neolitic şi, mult mai târziu de cei, din Epoca Bronzului, plecaţi temporar de pe la casele lor. Or fi fost nişte vânători? Ori poate păstori aflaţi într-o străveche transhumanţă? Nu ştim, vestigiile rămase de la ei nu-s îndeajuns de complexe. Sunt totuşi foarte importante, pentru că redau un episod al vieţii preistorice".

FIARELE ALTOR VREMURI
După arheologi, "ştafeta timpului" a fost preluată de paleontologii coordonaţi de prof. dr Vlad Codrea. "Noi am dus săpăturile până la roca de la baza umpluturii sedimentare a peşterii. La început am crezut că nu vom găsi mare lucru, dar până la urmă nu a fost aşa. Am identificat o mandibulă şi alte câteva oase de Ursus spelaeus - celebrul «Urs de peşteră». Plus material osteologic de hienă, cerb, cal sălbatic şi de bovide, animale care trăiau pe aceste meleaguri acum 20.000-40.000 de ani. Dar prezenţa lor aici, în sedimentele depuse pe podeaua acestei caverne, este deosebit de ciudată.

După cum se vede, spre deosebire de alte peşteri mai vaste, aceasta are dimensiuni destul de modeste. Iar de pe la mijlocul ei încolo este foarte umedă. Motiv pentru care cu siguranţă nu era folosită de «Urşii de peşteră» ca loc de hibernare. Şi cu atât mai puţin de celelalte animale care, obişnuite fiind cu spaţiile deschise, nu intrau în asemenea locuri închise. Pe de altă parte, fosilele sunt erodate sau, după cum spunem noi, sunt «rulate». Iar asta înseamnă că au ajuns aici aduse de nişte cursuri de apă care acum nu mai există. Este posibil ca, de fapt, această mică peşteră să fi făcut parte dintr-un sistem carstic cu mult mai vast, acum blocat din cauza vreunei prăbuşiri petrecute cândva, în negura timpului.

Caz în care acolo ar fi existat şi nişte cursuri subterane de apă. Provenite, la originea lor, tot din apele de la suprafaţă, acestea ar fi transportat fosilele pe care le-am găsit aici. Este o enigmă pe care sperăm să o elucidăm prin cercetările noastre. Pe de altă parte, explorarea pe care am dus-o la capăt împreună demonstrează că, de-a lungul timpului, aceste spaţii au fost frecventate, într-un fel sau altul, atât de fiarele altor epoci, cât şi de oamenii unor vremuri mai apropiate de zilele noastre. Iar ceea ce se găseşte acum prin peşteri sunt relicve deosebit de importante pentru ştiinţă."

BRACONIERII ÎNTUNERICULUI
Din păcate, de câteva decenii încoace, prin peşteri au început să hălăduiască şi altfel de fiare. De fapt, sunt oameni, contemporani ai noştri, care nu vin acolo atraşi de frumuseţea acestor lumi ciudate, ci doar din dorinţa unor câştiguri, extrem de păgubitoare pentru ştiinţă. Ei sunt braconierii de fosile. Căci, spre deosebire de mica peşteră explorată de arheologi şi paleontologi, Bihorul are şi altele, cu mult mai mari şi mai celebre. Peşteri care acum zeci de mii de ani erau îndeajuns de confortabile, încât "Urşii de peşteră" să-şi petreacă în ele iernile dure din "Era" Glaciară. Dar nu toţi apucau să mai şi iasă din ele şi, morţi din diverse cauze, îşi lăsau acolo ciolanele pe care condiţiile de mediu le-au păstrat aproape intacte.

Astfel că, peste tot, locurile frecventate cândva de aceste fiare acum dispărute sunt "maşina timpului" care ne poartă în lumea de acum câteva zeci de mii de ani. O lume în care oamenii abia îşi făceau o apariţie timidă. Iar confortul oferit de grote era disputat între urşi cu mult mai voinici decât cei de astăzi, nişte lei cumpliţi, acum dispăruţii "Panthera leo spelaea", dar şi de "Crocuta spelaea", ciudata "Hienă de peşteră". Uneori, aceste locuri de hibernare deveneau "cavouri colective", cum s-a întâmplat cândva în Peştera Urşilor. În urmă cu aproximativ 20.000 de ani, peste 180 de urşi au intrat în galerii, probabil ca să hiberneze. A fost ultimul drum pe care au mai apucat să-l facă. Din cauza unui cutremur sau din cine ştie ce alt motiv, intrarea s-a prăbuşit şi i-a blocat înăuntru. Au urmat scene cumplite de canibalism: înnebunite de foame, fiarele s-au luptat între ele, cele mai puternice le-au ucis şi le-au devorat pe cele mai slabe.

Dar totul a fost în zadar, căci, până la urmă, toţi urşii au murit. Apoi, oasele lor, perfect conservate, au aşteptat milenii la rând, până în anul 1975, când o explozie controlată, efectuată la o carieră de marmură din zonă, a redeschis această lume a miracolelor. Din fericire, primii care au pătruns acolo au fost oamenii de ştiinţă, pentru care străvechea catastrofă a fost un dar ceresc. Peştera nou-descoperită a fost închisă, iar ei au studiat-o, pe îndelete, timp de peste cinci ani. Apoi, în vara anului 1985, o bună parte a ei, amenajată special şi electrificată, a fost deschisă şi pentru turiştii care de atunci încoace pot să vadă cu ochii lor această minune păstrată aproape intactă după câteva zeci de mii de ani. Dar cercetările savanţilor continuă şi acum în cei peste 500 de metri de galerii care au fost declarate rezervaţie ştiinţifică.

Acest caz a fost însă o excepţie fericită. Tot în Bihor se află Peştera Igriţa, cu mult mai bogată în vestigii. Pe la începutul secolului al XX-lea, acolo s-au făcut cercetări sistematice. Apoi au urmat cele două războaie mondiale, după care savanţii au cam fost înlocuiţi de turiştii curioşi care, veniţi acolo, îşi luau ca "suveniruri" oase străvechi de urs. Ghinionul a făcut ca la un moment dat să fie găsit şi un mic tezaur antic din monede romane care a adus după el căutătorii de comori. Cuprinşi de "febra aurului" subteran, aceştia au săpat la voia întâmplării şi au distrus cea mai mare parte a acelui spaţiu ciudat, pe care timpul însuşi părea să-l fi uitat. Apoi, după 1990, Igriţa, la fel ca multe alte peşteri bogate în vestigii preistorice, a fost invadată de "braconierii" de fosile.

Prof. Vlad Codrea ne-a relatat că peştera a fost de-a dreptul devastată de săpături haotice. Din păcate, pe "braconieri" îi interesează doar craniile de urs şi dinţii izolaţi, care, ce-i drept, sunt de-a dreptul impresionanţi. Iar restul oaselor sunt aruncate peste tot, de-a valma. Plecate de aici, fosilele ajung mai întâi la Budapesta, iar de acolo la Viena, pentru ca în final să traverseze oceanul, ajungând tocmai în America. Fiecare "etapă" parcursă astfel adaugă un "adaus comercial" corespunzător. Cert este un singur lucru: este de ajuns să deschizi paginile "ebay" specializate în comerţul cu fosile ca să observi că majoritatea ofertelor de "Ursus spaeleus" provin din peşterile din "Carpathian Mountains".