Parabola războinicului

"Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu faţa la pământ.

Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decât filisteanul; l-a trântit la pământ şi l-a omorât fără să aibă sabie în mână". Acestea sunt vorbele simple şi pătrunse de harul divin prin care Biblia ne relatează unul dintre cele mai stranii episoade războinice, petrecute cândva, la începuturile istoriei Poporului Ales. Un episod pilduitor în care Cartea Sfântă ne arată că forţa brută nu poate birui credinţa nestrămutată. Iar un uriaş, înalt de aproape trei metri, înarmat până-n dinţi poate fi răpus, aproape cu mâinile goale, de un om obişnuit. Relatată în Vechiul Testament, Cartea I a lui Samuel, "Războiul cu Filistenii", lupta dintre David, fiul lui Isai, şi Goliat din Gat, ar fi avut loc acum trei milenii, în sec. Xl î.Hr. De sute de ani, cărturarii se întreabă, însă, dacă în spatele acestei pilduitoare mărturii de vitejie bazată pe credinţă se ascund şi nişte fapte istorice reale. Şi mai mult, dacă faptele descrise în Vechiul Testament sunt nişte episoade istorice reale. Până de curând s-a considerat că nu. Nu există documente scrise care să le confirme. La fel cum nu există încă nici mărturii arheologice solide şi deosebit de clare provenite din acele vremuri legendare. Sau poate că totuşi există? De curând arheologii au descoperit o fortăreaţă străveche despre care se crede că ar fi locul unde s-a purtat lupta  dintre David şi Goliat: Elah, cetate pe care arabii o numesc Khirbet Qeiyafa. Sunt nişte vestigii spectaculoase care, strict arheologic, aparţin Epocii Fierului. În plus, tot acolo s-au descoperit şi urmele celei mai vechi scrieri din acea zonă a lumii. Deocamdată nu este chiar sigur că acele relicve au fost, întradevăr, "contemporane" cu vechii eroi ai Bibliei. Dar nici că nu ar fi fost. Toţi savanţii vremii sale l-au ironizat pe Heinrich Schliman care lua de bune relatările din Iliada şi Odiseea. Dar asta nu l-a împiedicat pe neamţul vizionar să descopere antica cetate a Troiei. Atunci de ce nu am crede că şi Sfânta Biblie poate fi un izvor istoric la fel de bun ca poemele lui Homer?  Iar dacă, până la urmă, se va descoperi, totuşi, că vestigiile Fortăreţei Elah nu au fost martore ale înfrângerii lui Goliat, pilda lui David rămâne la fel valabilă. Şi ne dă, peste milenii, speranţa că forţa brută nu iese chiar  întotdeauna biruitoare.