Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Big-bang, vârsta şi evoluţia ciclică a Universului, lumi paralele, zboruri spaţiale şi vehicule sofisticate ori războaie apocaliptice izbitor de asemănătore cu atacurile nucleare. Scenarii SF? Nu! Programe de cercetare ştiinţifică? Nici atât! Oricât par de actuale, toate aceste ciudăţenii fac parte din scripturile unor religii vechi de când lumea.
Big-bang, vârsta şi evoluţia ciclică a Universului, lumi paralele, zboruri spaţiale şi vehicule sofisticate ori războaie apocaliptice izbitor de asemănătore cu atacurile nucleare. Scenarii SF? Nu! Programe de cercetare ştiinţifică? Nici atât! Oricât par de actuale, toate aceste ciudăţenii fac parte din scripturile unor religii vechi de când lumea.
Scrierile religioase antice sunt locul de taină unde se păstrează urmele a ceea ce, fără să exagerăm prea mult, am putea numi “ştiinţele secrete” ale zeilor. Urme ciudate, vechi de mii de ani, ies la iveală în mitologia Indiei antice, din textele sacre Purana ori din poemele epice Ramayana şi Mahabharata. Şi India nu e singură. Vechiul Testament descrie viziuni cereşti extrem de ciudate. Iar în Noul Testament imaginea războiului final, purtat cu nişte arme neconvenţionale, constituie “nucleul dur” al Apocalipsei lui Ioan.
Majoritatea acestor izvoare sacre de cunoaştere au îmbrăcat haină scrisă în perioada cuprinsă între ultimul mileniu de dinaintea erei nostre şi primele secole ale erei creştine.
Citește pe Antena3.ro
Savanţii specializaţi în istoria religiilor consideră însă că informaţiile înscrise în ele sunt cu mult mai vechi.
Ştiinţa revelată
Care este vârsta Universului? “Între 15 şi 30 de miliarde de ani” răspund astrofizicienii. Cum a apărut? “Prin explozia unui nucleu superdens, o «singularitate», fenomen pe care-l numim Big-bang. Probabil cândva, în viitor, actuala expansiune se va opri. Apoi va urma o perioadă de contracţie, până la reapariţia «singularităţii». După care ciclul se va relua, printr-un nou Big-bang. Şi tot aşa… la infinit.” Simplificată la extrem, cam aceasta ar fi poziţia ştiinţei actuale în privinţa evoluţiei
Universului. Gânditorii Indiei antice nu-şi propuneau însă dobândirea unei ştiinţe similare celei din zilele noastre. Rafinaţi mânuitori de concepte, ei se mulţumeau doar să “aproximeze” metaforic adevărurile fundamentale. Adevăruri subtile, de neatins prin observare directă. Dar accesibile printr-o altă modalitate de cunoaştere: intuiţia. Miraţi parcă ei înşişi de ceea le ieşea de sub condei, cei din vechime spuneau că şi-au primit “informaţiile” prin revelaţie divină, direct de la zei. Zei care, dacă ţinem cont de nivelul cunoştiinţelor pe care le comunică, par mai curând nişte savanţi adevăraţi.
Supremul Vishnu
Religia Indiei este una deosebit de complexă, în care “devas” – zeii – se luptă pe viaţă şi pe moarte cu “asuras” – demonii-titani care îi atacă periodic, încercând să le ia locul. Zei ciudaţi, care, priviţi la scara timpului uman, par a fi nemuritori. Dar acolo, în lumea lor celestă, oricât ar fi de importanţi, mor şi ei până la urmă. Etern este doar “Supremul” numit de obicei Vishnu. El este energia ultimă, veşnic şi indestructibil. Imediat sub el se situează Brahma, creatorul Universului vizibil, dar şi a lumilor în care trăiesc restul zeilor. În anumite scrieri sacre indiene este pomenit “Oul Brahman”, a cărui descriere şi evoluţie seamănă tulburător cu starea de “singularitate” despre care vorbesc savanţii de azi. De unde ştiau zeii hinduşi despre această fază iniţială a evoluţiei Universului? Păi… nu ştim. Asta e treaba lor! Sfânta triadă hindusă este completată de Shiva, cel care distruge periodic lumile, pentru a lăsa locul liber unei noi creaţii. În afară de Vishnu, toate mor: mor oamenii, mor zeii cu lumile lor cu tot, la fel cum moare şi lumea noastră, surpată de cataclisme. Atins periodic de bătrâneţe, moare chiar şi Universul însuşi. Dar fiecare “palier” existenţial moare pentru a renaşte într-o nouă existenţă. Singurul scutit de parcurgerea acestui drum este Vishnu, realitate ultimă, din a cărui substanţă imaterială provine tot ceea ce există, de la firul de iarbă până la galaxia cea mai îndepărtată. Parte componentă a “scripturilor” indiene, descrirea acestei evoluţii ciclice este cea care, într-un mod unic printre celelalte religii, îi apropie pe gânditorii Indiei antice de ideile şi ipotezele ştiinţei contemporane.
Pulsul Universului
Savanţii contemporani acceptă că până şi cele mai dense obiecte din lumea noastră sunt de fapt materializarea unor energii care vibrează la frecvenţe specifice. Celebra formulă relativistă E=mc2 descrie matematic această relaţie de interdependenţă. De la eternul Vishnu în jos, diversitatea formelor de existenţă este doar o chestiune de frecvenţă a vibraţiilor: frecvenţele joase corespund formelor grosiere ale materiei, iar cele înalte, lumilor subtile, populate cu zei. Lumi în care fiecărui “palier” existenţial îi corespunde o anumită scară temporală. În lucrarea “Introducere în civilizaţia şi arta indiană”, orientalistul german Heinrich Zimmer descrie detaliat “metronomul” grandios care reglează funcţionarea Universului. “Bătăile” cele mai mici ale ceasului cosmic sunt “anii umani”, care ne “socotesc” durata vieţii. Iar astronomii Indiei antice erau îndeajuns de iscusiţi încât să pună la punct un calendar aproape la fel de bun ca al nostru. La un nivel mai înalt decât cel uman, se derulează evoluţia lumii noastre, evoluţie cu “episoade”, pe care vechea Indie le numea “Yuga”, adică “Vârste”. Citată de Heinrich Zimmer, cartea sfântă “Vishnu Purana” enumeră fiecare dintre aceste “Yuga”. Prima este “Krita Yuga”, urmată de “Treta” şi apoi de “Dvapara Yuga”.Ultima dintre ele, cea actuală, este “Kali Yuga”. Dacă prima vârstă, “Krita”, era perfectă, iar imaginea sa era asociată cu nobleţea aurului, “Kali Yuga” este “vremea fierului”, a decadenţei finale. Ca durată cronologică, ele scad de la cei 1.728.000 ani ai primei vârste la 1.296.000 ani ai următoarei, urmată de 864.000 ani ai celei de a treia şi până la 432.000 ai vârstei în care ne aflăm. Totalul de 4.320.000 de ani al celor patru epoci compune ceea ce indienii numesc un “Mahayuga”. Cam până aici se întinde calculul timpului omenesc. Ceea ce urmează “contorizează” timpul Lumii noastre planetare şi, mult mai sus, timpul Universului însuşi. Scripturile hinduse arată că o mie de Mahayuga, adică 4.320.000.000 de ani alcătuiesc o zi din viaţa lui Brahma, făuritorul Universului. Socotit în timpul zeilor “subalterni” lui Brahma, o zi din viaţa acestuia durează cât o mie de “ani cereşti”. Ziua lui Brahma începe cu ceea ce Zimmer denumeşte “emanaţia unui Univers din substanţa divină”, şi se termină prin “Pralaya”, “reabsorbţia creaţiei în substanţa divină”. După o zi a lui Brahma, urmează o “noapte” a zeului făurar, la fel de lungă. De aici încolo, evoluţia divină se face în intervale de timp înfricoşătoare. Dacă cei 4,320 miliarde de ani reprezintă o zi din viaţa lui Brahma, se spune că viaţa acestui zeu durează 108 ani, compuşi din “zile şi nopţi” ale lui Brahma. În ani divini, actualul Brahma şi-a trăit aproape jumătate din viaţă şi are 51 de ani. Calculată până la capăt, viaţa lui Brahma durează în total 311.040.000.000.000 de ani omeneşti. Deci peste 3.110 miliarde. O cifră greu de calculat şi cu atât mai puţin de umplut cu ceva care ar putea aminti de nişte evenimente petrecute la scară umană. Nu se ştie dacă aceste cifre au vreun echivalent în ştiinţa actuală. Dar nu putem nega că, prin ele însele, calculele acestor vechi “scripturi” arată că zeii care ni le-au “revelat” nouă, muritorilor, erau nişte buni matematicieni. Poate şi subtili cosmologi.
“Big-bang” şi “Big-crunch”
Savanţii marchează apariţia Universului prin celebrul Big-bang. Însă tot ceea ce începe trebuie să aibă şi un sfârşit. Iar savanţii n-au prea aflat când şi cum va fi acest sfârşit. Ei bănuiesc însă că va fi o distrugere, până la ultimul atom, a structurilor materiale, urmată de revenirea la starea de “singularitate”. Adică “Big-crunch”, perechea distructivă a Big-bang, actul de naştere al Universului. În schimb, “Brahmavaivarta Purana”, “scriptură” hindusă de prin sec. al Vlll-lea î.Hr, descrie cu precizia unui astrofizician “demolarea” finală a Universului. Iată cum traduce Heinrich Zimmer acest “episod”, povestit chiar de supremul Vishnu, într-una din materializările sale: “(…) Eu am cunoscut înspăimântătoarea risipire a Universului. Am văzut pierind totul, iarăşi şi iarăşi, la sfârşitul fiecărui ciclu. La această vreme de groază, fiecare atom se topeşte în apele pure ale veşniciei, din care totul s-a ivit”. Iar evoluţia ciclică a Universului este descrisă metaforic, dar la fel de clar: “Cine va putea număra Universurile care s-au petrecut sau creaţiile care s-au ivit din nou şi mereu? Cine poate număra vârstele pieritoare ale lumii, în necontenita lor urmare una după alta?”.
Lumi paralele
În urmă cu doar patru secole, umanistul italian Giordano Bruno a afirmat, printre altele, că Universul conţine un număr infinit de lumi populate cu fiinţe inteligente. Iar pentru asta a fost declarat eretic şi a fost ars pe rug. Ghinionul lui! Dacă trăia în India antică, unde aceste idei erau ştiute şi acceptate de când lumea, n-ar fi avut nici un fel de probleme. Tot în “Brahmavaivarta Purana”, Supremul Vishnu spune: “Şi cine va cerceta uriaşele nesfârşiri ale spaţiului, ca să numere lumile aşezate una lângă alta… “, după care continuă: “Dar Universurile ce stau unul lângă altul în orice clipă, fiecare adăpostind câte un Brahma şi câte un Indra: cine oare le-ar putea socoti numărul?”. Iar pentru ca viziunea să fie ceva mai acesibilă minţii umane, materia subtilă a lui Vishnu este comparată cu un corp uman de dimensiuni cosmice: “Înţesând spaţiul exterior, Universurile vin şi se duc precum o oaste nenumărată. Ca nişte bărci fragile, ele plutesc pe apele pure şi insondabile ce alcătuiesc trupul lui Vishnu. De la rădăcina fiecărui fir de păr de pe acel trup iese la iveală un univers şi se sparge ca o băşicuţă. Te încumeţi oare să le numeri?”. Vechi poate de multe mii de ani, aceste imagini grandioase au fost consemnate în scris prin sec. Vlll-Vll î. Hr. Acceptate sau nu de savanţii zilelor noastre, ele conţin urmele încifrate ale unei ştiinţe străvechi, deţinute cândva de “colegii” lor “divini”.
Maşinăria lui Dumnezeu
Urmele unor ciudate “tehnologii divine”, aflate în dezacord flagrant cu nivelul tehnic al epocii în care sunt descrise, apar şi în Vechiul Testament, în relatările viziunilor cereşti, consemnate de profetul Iezechiel, despre care se spune că a trăit prin sec. al Vll-lea î. Hr. Pornind de la descrierea evenimentelor premergătoare, istoricii apreciază că “viziunile” pe care el le descrie s-ar fi putut petrece în jurul anului 650 î. Hr. În fapt, Ezechiel descrie apariţia unor “Heruvimi”, fiinţe divine care aparţin ierarhiilor cereşti. Ei sunt îngerii despre care tradiţia spune că transmit “voia lui Dumnezeu” şi pun în ordine mişcările Universului. Privite însă prin prisma unei viziuni scoase de sub influenţa canoanelor religioase, viziunile profetului par a descrie, mai curând, nişte vehicule ciudate, neconforme cu nivelul tehnic al secolului al Vll-lea î. Hr. Întâmplările s-au petrecut “pe când eram între prinşii de război de la Râul Chebar”, moment în care pentru profet “s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti”. Marcat de acele condiţii speciale, Ezechiel povesteşte: “M-am uitat, şi iată că a venit de la miazănoapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc care răspândea de jur-împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului”. Acea “aramă lustruită” era de fapt un fel de vehicul în care se aflau şi patru “pasageri”: “Tot în mijloc se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. M-am uitat şi iată că pe cerul care era deasupra capului heruvimilor era ceva ca o piatră de safir”. Cu toate că nu prea semănau cu oamenii acelor timpuri, Ezechiel nu pare totuşi surprins de înfăţişarea ciudatelor personaje, pe care pare să le mai fi văzut şi cu alte ocazii: “Fiecare dintre acele făpturi avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca arama lustruită”. Ciudăţenia fiinţelor divine este întrecută doar de complexitatea “detaliilor tehnice” care le însoţesc. “Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau nu se întorceau în nici o parte. Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acelor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor era de aşa fel, încât fiecare roată părea că este la mijlocul unei alte roate. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor”. Iar asta nu e totul, căci Ezechiel adaugă: “Deasupra capetelor lor era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer, sus, peste capetele lor. Iar când mergeau heruvimii, mergeau şi roatele cu ei, şi când îşi întindeau heruvimii aripile ca să se înalţe de la pământ nici roatele nu se depărtau de ei”. Ce o fi văzut Ezechiel acum 2.700 de ani la Chebar? Doar Dumnezeu mai ştie. Pare a fi un vehicul zburător complex. Dar în sec. al Vl-lea
î. Hr, când el a avut viziunea acestei ciudăţenii, cele mai complexe realizări tehnice ale momentului erau carele de luptă şi poate câteva maşinării de război de tipul balistei ori catapultei. Iar dacă aşezăm această viziune alături de numeroase alte menţionări ale “Slavei Domnului”, care şi ea seamană cu un soi de vehicul zburător, poate chiar unul cosmic, avem nişte “scenarii” spectaculoase, care îl includ şi pe Dumnezeul creştin în rândul vechilor “zei savanţi” din istoria omenirii.
Divinele secrete militare
Toate vechile religii abundă în episoade războinice, cu tot felul de arme: de la bâte şi topoare cu dimensiuni monstruoase până la fulgerele şi trăsnetele lui Zeus. Dar “panoplia” zeilor devine cu mult mai complexă dacă o întregim cu anumite arme “neconvenţionale”, care depăşesc de departe posibilităţile tehnice ale timpurilor vechi.
Iar în această privinţă, tot India antică este cel mai bine “reprezentată”. Veşnicele războaie dintre zeii “devas” şi titanii “asuras”, prezente în majoritatea scrierilor religioase hinduse, pun în mişcare arme cumplite, capabile să distrugă instantaneu lumi întregi. “Shiva Purana” vorbeşte despre o realizare tehnică de excepţie a titanilor “asuras”. La un moment dat, ei şi-au creat o cetate din aramă, pe Pământ, una din argint, în atmosferă, şi alta, din aur, în tăriile cerului. Apoi, printr-un act magic, au reunit cele trei bastioane într-o singură cetate, inespugnabilă: “Tripurasura”. O cetate astfel descrisă, încât pare a fi, mai curând, o staţie spaţială orbitală. De acolo, “asuras” ameninţau atât lumea terestră, cât şi lăcaşurile cereşti ale zeilor. Singurul capabil să îndepărteze acel pericol a fost zeul Shiva, care a lansat asupra întreitei cetăţi o săgeată miraculoasă. O săgeată metalică imensă, care strălucea şi lăsa în urma ei o dâră de foc. Semănând mai curând cu o rachetă balistică intercontinentală, săgeata lui Shiva şi-a lovit ţinta şi a distrus-o definitiv. În alte scrieri sacre indiene sunt menţionate “Shakti”-iile, expresii ale energiilor divine care, de fapt, se manifestă tot ca nişte arme distrugătoare. Poemele epice Ramayana şi Mahabharata, care vorbesc şi ele despre diverse episoade ale unor războaie cumplite, descriu arme terifiante, cu efecte distructive similare celor produse de armele atomice. În plus, mai există şi “Vimana”. Acestea sunt vehicule aeriene ale căror motoare, descrise amănunţit, funcţionau pe baza unui combustibil asemănător mercurului. În “Samaranganasutradahara”, sunt descrise atât calitaţile aerodinamice ale acelor “Vimana”, cât şi modul în care puteau fi pilotate. Iar acele războaie locale în care erau implicate astfel de vehicule nu sunt singurele. “Shiva Purana” descrie catastrofa universală prin care se va încheia “Kali Yuga”, actuala “eră de fier” decăzută. Acolo este descris “câmpul de luptă” al unei confruntări universale monstruoase, care, în mod surprinzător, seamană izbitor cu imaginile sfârşitului lumii descrise în Apocalipsa lui Ioan. În ambele, “scenariul” catastrofelor extinse la scara lumii întregi, precum şi “vectorii terorii” care aduc sfârşitul, seamănă foarte mult cu efectele unor arme letale, pe care noi le avem de foarte puţin timp la dispoziţie.
Toate cele pe care le-am enumerat, şi multe altele asemănătoare, prezente în scrierile sacre, par a fi cunoştinţe ştiinţifice integrate în “scripturile” unor religii străvechi. Cunoştinţe care, în mod normal, nu ar avea ce căuta acolo. Dar ele există şi nimeni nu ştie cu precizie de unde vin. Lumea peseudo-ştiinţifică este plină de teorii privitoare la “vizitatorii” extrarereştri care ne-au civilizat şi de tot felul de alte bazaconii, care nu-i conving decât pe cei care doresc să fie convinşi. Nu vrem să adăugăm nici o iotă la aceste bazaconii. Totuşi, urmele ştiinţei moştenite de la “zeii savanţi” există şi nu pot fi explicate. Le-am readus doar în atenţie. Şi ne întrebăm dacă nu cumva “Ecleziastul” avea dreptate când spunea: “Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu este nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune «Iată ceva nou!», de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră”!
