TGV

''– Nu puteţi să mă daţi afară! Locomotiva asta e viaţa mea!, şi bătrînul izbi cu pumnul în masă.
– Cred totuşi că a venit vremea să te odihneşti şi dumneata, răspunse calm superiorul său, trecînd cu vederea izbucnirea bătrînului. Îl respecta mult.
– Ascultă-mă, continuă mecanicul schimbînd tonul. De cînd ne cunoaştem noi doi? Erai doar un copil...''

– Nu puteţi să mă daţi afară! Locomotiva asta e viaţa mea!, şi bătrînul izbi cu pumnul în masă.
– Cred totuşi că a venit vremea să te odihneşti şi dumneata, răspunse calm superiorul său, trecînd cu vederea izbucnirea bătrînului. Îl respecta mult.
– Ascultă-mă, continuă mecanicul schimbînd tonul. De cînd ne cunoaştem noi doi? Erai doar un copil...
– Exact, îl întrerupse. Iar săptămîna asta am împlinit 45 de ani.
Bătrînul tăcu.
– Înţelegi ce vreau să spun?, urmă directorul ridicîndu-se. Îl conduse pînă la uşă. Bătrînul salută abia murmurat.
– Odihnă plăcută! Nu te vom uita!, şi-l bătu pe umăr, apoi îi închise uşa în urmă.
Bătrînul traversă liniile ferate cu lacrimi în ochi. Se opri o clipă, dar nu-şi putu ridica privirea către bătrîna lui locomotivă. Părea că se simte vinovat ca în faţa unui vechi pieten pe care-l lasă în urmă, ca în faţa unei femei care-i stătuse alături o viaţă. Plecă agale spre a nu se mai întoarce.

Prin fumul greu al cîrciumii, ochii injectaţi ai bătrînului nu puteau distinge mai nimic, iar atunci cînd mîna unui străin i se aşeză pe umăr nu avu puterea de a ridica bărbia din piept.
– Am aflat că aveţi o problemă! auzi, dar răspunsul său împleticit nu ajunse la urechile bărbatului.
– Cred că aş putea să vă ajut!, continuă şi-i strecură în palmă cartea sa de vizită, cu menţiunea: Director al Căilor Ferate Libere. Apoi se retrase din nou în fumul înnecăcios. Privirea tulbure a mecanicului încercă zadarnic să-l identifice pe străin la vreo masă alăturată şi într-un tîrziu căzu cu capul pe masă. Adormi.

Zorii îl găsiră prăvălit la picioarele unui stîlp de înaltă tensiune din faţa cîrciumii. În pumn încă strîngea cartea de vizită a străinului. Fu pentru el singura dovadă că nu visase.

Ajuns acasă, făcu un duş, se îmbrăcă îngrijit în costum şi cu cravată asortată şi porni spre adresa indicată pe bucăţica mototolită de carton. Găsi uşor clădirea, o vilă elegantă, iar portarul, părînd că-l aştepta, îl anunţă numaidecît. Îl conduse apoi pînă la uşă, unde valetul îl preluă politicos, cu acea politeţe rece şi distantă a majordomilor englezi, care te face să pari mai mic decît eşti, şi-l introduse fără o vorbă în salon. Transformat de stăpîn în biblotecă, fie pentru a epata, fie pentru simplul motiv al lipsei spaţiului, salonul era în fapt doar cu puţin mai mare decît o sufragerie obişnuită, imens pentru mecanicul de locomotivă, dar neîncăpător pentru gustul burgheziei locale. Cîteva canapele joase din piele şi măsuţe pentru cafea se pliau cu gust atmosferei aparent scolastice. Bătrînul nu îndrăzni să se aşeze şi stătea acum în picioare în mijlocul încăperii, frămîntîndu-şi neliniştit mîinile. Treptele ce duceau la etajul superior scîrţîiră. Mecanicul ridică brusc ochii şi dădu peste figura jovială, uşor misterioasă a străinului, ce-i reveni brusc în memorie, ca şi cum nici n-ar fi fost uitată vreodată. Barba căruntă îi încadra frumos faţa ovală, potrivindu-se tenului bronzat, întreţinut fireşte cu grijă. Vocea sa melodioasă răsună din nou în urechile bătrînului:
– Bine aţi venit în casa mea! Sper că nu v-am lăsat să aşteptaţi prea mult.
Mecanicul nu reuşi să articuleze vreun cuvînt.
– Mă bucur că aţi dat curs invitaţiei mele!, continuă închizînd uşile salonului ce dădeau spre holul de primire. Aici avem nevoie de dumneavoastră!

Copiii rîdeau.
– Eşti formidabil unchiule!, îi sări fetiţa de gît. Palma sa mare îi mîngîia creştetul. Cu cealaltă mînă strîngea la piept un băieţel care însă nu-şi lua ochii de la trenuleţul electric montat pe şine lungi chiar în mijlocul salonului. Mobila adunată toată într-un colţ şi covorul rulat îi permiteau să se desfăşoare pe duşumea în toată splendoarea.
– Eşti formidabil!, repetă şi băiatul.
– Şi oamenii dinăuntru parcă ar fi vii!, exclamă fetiţa.
Din cabina mică şi fragilă a locomotivei, bătrînul îi făcu cu ochiul.