Zeul alb

Încurcat, unul dintre ei înaintă. Se înclină, apoi dregându-şi glasul spuse, pe când ceilalţi se retrăgeau discret spre un colţ mai întunecat al încăperii:

Urmare din numărul anterior

Încurcat, unul dintre ei înaintă. Se înclină, apoi dregându-şi glasul spuse, pe când ceilalţi se retrăgeau discret spre un colţ mai întunecat al încăperii:

– Bine ai venit printre noi…, şovăi, căutând aprobarea în ochii celorlalţi. Ştiu că eşti obosit acum! Trebuie să te refaci, să-ţi recapeţi puterile. Aşa că n-am să te reţin!, spuse pe nerăsuflate. Ceilalţi îi făcură semn să continue.

– Tot ce vreau să-ţi spun este că eu… noi toţi vom avea grijă de tine, aşa cum şi tu ne vei sprijini de câte ori vom avea nevoie, cu puterea şi înţelepciunea ta! şi se retrase cu un pas în spate. Dădu să mai spună ceva, dar glasul tremurător nu-l mai ascultă. Se înclină iute şi ieşi sub privirile mustrătoare ale celor doi bătrâni. Ieşind din umbră, se apropiară şi, plecându-se în faţa celui care zăcea în faţa lor, murmurară într-un glas:

– El e regele nostru! Îl recunoaştem şi-l slăvim! Suntem una cu el!, apoi ieşiră la rândul lor.

Citește pe Antena3.ro

„Lacul de nori”, surprins din spațiu de un astronaut. Unde este și cum se explică fenomenul spectaculos rar numit „strălucire solară”

Tânărul zâmbi. Mai că-i mulţumea controlorului pentru ce făcuse. În orice caz, o ducea mai bine decât el. Nu tu avertismente şi penalizari, ci doar daruri şi foarte multe plecăciuni. Nu prea avea el habar de ce se petrecea de fapt, dar, oricum, nimeni nu se poartă aşa de frumos cu tine doar pentru că erai gata să mori de sete în deşert. Trebuia să mai fie ceva la mijloc… Dar nu voia să-şi strice ziua gândindu-se la asta. Deocamdată găsise un loc unde să mănânce şi să doarmă pe gratis şi n-avea de gând să lase să-i scape o aşa ocazie. Se întinse cât era de lung pe salteaua moale. Îşi puse mâinile sub cap şi începu să fluiere. Căscă. Avea chef să mai lenevească puţin, aşa că puse capul pe pernă şi închise ochii. Dar voci venite de afară îl făcură să tresară. Pânza ce acoperea intrarea se despică şi cei adunaţi în faţa cortului se dădură în lături. Un bătrân, susţinut grijuliu de doi bărbaţi, păşi nesigur înăuntru, ochii orbi căutând zadarnic ceva în jur. Se apropiară de căpătâiul său. Aşezat acum pe un scaun, bătrânul sta cu mâinile întinse către el. Degetele răşchirate frământau aerul. Tânărul se ridică uşor şi, apropiindu-se, îi aşeză palmele pe chipul său. Bătrânul îi urmări precipitat liniile feţei. Deodată se opri. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul uscat şi se aruncă în genunchi

sărutându-i mâna.

– Dă-ne viaţă!, exclamă gâtuit. Tânărul, înmărmurit, nu putu articula nici un cuvânt. Cei doi bărbaţi, îngenuncheaţi şi ei, şedeau cu capetele plecate, neîndrăznind să-l privească în ochi. Apoi se ridicară şi ieşiră, susţinând trupul tremurând al bătrânului.

Rămase mult timp aşa, când, prin crăpătura cortului, o mogâldeaţă se strecură fără zgomot înăuntru. Tânărul închise repede ochii. O mână mică îl atinse pe umăr.

– Nu te mai preface!, se auzi o voce de copil. Ştiu că tu nu dormi niciodată. Tu ne urmăreşti mereu!, şi se aşeză pe saltea lângă el. Deschise ochii. Figura tuciurie a copilului lucea în razele soarelui în amurg. Ochii negri îl urmăreau atent.

– Cine ţi-a spus asta?, întrebă.

– Nimeni! În Carte scrie asta.

– Ce carte?

– Cartea după care învăţăm!, răspunse.

– Şi ce învăţaţi voi?, îl scrută din ce în ce mai curios.

– Tot! Cum să mâncăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne rugăm…

– Ce scrie în cartea asta despre mine?, îl întrerupse. Copilul îl privi serios.

– Că Regele nostru puternic şi înţelept va veni şi noi vom deveni una cu el!

– Tu crezi că eu sunt regele tău?

– Al tuturor!, răspunse hotărât.

– Nu, vreau să ştiu dacă tu crezi asta!

– Eşti aici…, şi spunând asta îşi puse capul pe pieptul lui. Încurcat, tânărul îl mângâie pe creştet. Ridicând ochii, zări în prag chipul femeii care-l îngrijise. Îşi chemă copilul mustrător. Ieşiră, dar femeia se întoarse aproape imediat ţinând în mâini un vas plin. I-l întinse. Tânărul bău licoarea răcoroasă.

– Ai grijă de noi!, îi şopti femeia cu ochii în pământ şi dispăru dincolo de intrarea cortului. Omul îşi trecu mâinile peste faţă. Nu înţelegea pe de-a-ntregul ce i se întâmpla. Poate că într-adevăr aveau nevoie de el. Poate că i-ar fi putut ajuta. Dar cu ce? Voia să facă ceva pentru ei. Îi salvaseră viaţa şi avuseseră atâta grijă de el. O toropeală cumplită îi închise deodată ochii. Făcu un efort pentru a-i deschide, dar era peste puterile lui. O noapte neagră îl înghiţi, apoi nimic…

*

Răceala cătuşelor strânse îl scutură din amorţeală. Legat de mâini şi de picioare, tânărul sta lungit pe masa îngustă, ale cărei margini abia îl cuprindeau. Nu se mai afla înăuntrul cortului spaţios de mai înainte. Încercă să privească în jur, dar zăbala fixată în lemnul mesei nu-i permise nici cea mai mică mişcare. O voce gravă recita ceva, dar nu putu distinge vreun cuvânt. În jur se adunase tot satul. Murmurau aprobator din când în când, dând din cap. I se făcu frică. Încercă să strige, dar vocea îl acoperi umplând sala:

– … şi puterea Lui va fi puterea noastră, înţelepciunea Lui va fi înţelepciunea noastră. Trupul Lui va fi în noi şi noi vom fi una cu El! Ce a fost scris astăzi s-a împlinit! Şi împlântă adânc lama tăioasă în trupul întins în faţa sa.

Sfârşit