În căutarea unei definiţii

Termenul de ezoterism este din ce în ce mai des folosit, fiecare însă atribuindu-i un sens diferit. Ne propunem să lămurim pe deplin semnificaţia cuvântului ezoterism, înlăturându-i aura tainică, oarecum înceţoşată, dacă nu chiar întunecoasă!

Deoarece la întrebarea „Ce este ezoterismul?" un ezoterist ar răspunde nerăspunzând (eventual cu degetul arătător întins spre depărtări...), mă încumet să încerc a o face eu, fără a avea pretenţia de a fi un ezoterist sau vreun iniţiat... Întrebarea e actuală, pentru că termenul de ezoterism a căpătat o circulaţie din ce în ce mai mare, întrecută doar de nedumerirea şi de confuzia pe care acesta le stârneşte.

Aşa cum presimţim câteodată o coincidenţă semnificativă într-o banală întâlnire fortuită, la fel bănuim în cuvântul ezoterism un tâlc deosebit, dar, atunci când vrem să-l explicităm, ne poticnim ca de un prag nevăzut. Fiecare dintre noi are câte o accepţie proprie - mai mult sau mai puţin vagă - a sensului acestui termen, care apare tot mai frecvent în limbajul uzual, ba ca adjectiv - ezoteric, ba ca substantiv - ezoterism. Toate aceste felurite aproximaţii au în comun, o impresie tainică, oarecum fluă şi tenebroasă, în acelaşi timp.

REZULTATUL
Pentru cei mai informaţi asupra etimologiei sale (esoteros - în greaca antică însemna literal, mai lăuntric, mai interior), chiar şi sensul său fi­gurat de inteligibilitate intrinsecă, de sens interior, n-ajută prea mult pentru înţelegerea conceptului ca atare. Cum să discernem între o comparaţie superficială şi o analogie profundă? Cineva ar putea să ne întoarcă întrebarea, pu­nându-ne faţă în faţă cu propria noastră inte­ro­gaţie, ceea ce ar reprezenta deja un mic pas înainte, însemnând că sensul circulă înlăuntrul curio­zităţii... Trăim într-o vreme în care luminile se înfruntă cu întunecimile. Dar lumina orbeşte, iar bezna face ca toate să se confunde. Re­zultatul: nu se vede nimic...

Dacă nu putem desluşi nici licăririle, nici umbrele, putem să ne încordăm auzul. Tăcerea naturii ar fi prima noastră experienţă a „rea­lităţii", de n-ar fi concomitentă cu aceea a barba­riei oamenilor, care preferă această experienţă în­tr-o lume ambiguă. întreaga sforţare a lumii con­temporane este o necontenită confruntare om contra om.

Lucrurile tac în obscuritate, iar oamenii se hărţuiesc neîncetat, dar, mai ales, inexplicabil. Lumea naturală vibrează, dând semne de neîn­ţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc... Periodic, ei se schimbă cu victimele, într-un infernal ciclu al răzbunării.

HĂMESIT
Neliniştea noastră întrebătoare e precum culoarea poamei pârguite, care nu arată trupului nostru hămesit dacă e otrăvitoare... Natura tace, spiritul tace, fiind numai ascultare. Omul caută - în tăcerea ce ar putea cuprinde o vorbă uitată - o experienţă ambiguă, tragică şi exaltantă totodată. Revoltat în faţa cumplitelor realităţi, confruntat cu mizeriile pe care le secretă societăţile îngreţoşate de consum, omul de azi presimte din murmurul lucrurilor o primordială nostalgie a unei analogii profunde. Ea diferă de amăgirile, de nălucirile şi de şarlataniile care închipuiesc, ca pe o laşă compensaţie, utopii despre societăţi ideale, despre paradi­suri intangibile, despre un Absolut insesizabil...

Omul va fi cuprins de bănuiala că - o dată cu monstru­ozităţile organizării, care, generalizând violenţa, au culminat prin totalitarism - barbaria umană modernă ar ascunde vreun limbaj secret despre cauze prime, necunoscute prin definiţie.

Alături de brutele inteligente din care se aleg tiranii, torţionarii şi violatorii, trebuie să coexiste tainic, purii, blajinii îndrumători înţelepţi - oameni inteligenţi în alt fel - total împliniţi, care veghează neîncetat, păzind o străveche Predanie nepie­ritoare. (Va urma)